de la o vreme lucrurile au început să meargă bine. dimineața în camera mea e cald ca într-o patiserie îmi imaginez trupul tău un fel de ștrudel cu mere numai bun de pus la pachet. mă trezesc pe furiș tu încă dormi ai gura întredeschisă. mă plimb prin casă pînă se face lumină. la ora șapte străzile se umplu de oameni. oameni confuzi oameni siguri oameni plini oameni grăbiți torente de oameni. îi văd pe toți prin aerul înghețat respirația lor se ridică în spirale cerul se aburește copiii desenează cu degetul chipuri rudimentare. uneori toți oamenii ăștia înfofoliți mi se par niște pui refrigerați ca ăia din baxul pe care-l cumpăr în fiecare vineri de la kaufland și care nu încape în nicio sacoșă.

de la o vreme lucrurile au început să meargă bine. știu asta cînd mă trezesc pe furiș cînd mă plimb prin casă pînă se face lumină și tu ai gura întredeschisă. mă uit la fiecare punct la fiecare venă care pulsează la fiecare cută mi-o fixez în în memorie ca un grefier arhivar cu experiență.

stau pe treptele judecătoriei judecătoria e un cocon cu o mie de larve grăsuțe hrănite cu dezbateri de succesiuni și divorțuri. i’m the new one la fel și roba mea unii rîd nici acum nu știu însemnele pentru judecători însemnele pentru avocați ori pentru grefieri.

n-am înțeles niciodată de ce cînd își aud numele oamenii uită de toate. cînd se citește ordinea de ședință oamenii se bulucesc de parcă s-ar împărți ajutoare pentru sinistrați își uită hainele își uită copiii în sala de așteptare. copiii stau cuminți pe băncile tari unii numără plăcile de gresie ca niște deținuți așteptînd ziua de vizită. atunci mă furnică tot felul de senzații gura mi se umple de ceva negru îmi aduc aminte de mine legănîndu-mi picioarele pe o bancă la fel de tare așteptînd pe doamna judecătoare să mă întrebe cu cine vreau să rămîn pe mama care scuipă în palmă îmi aranjează părul îmi aranjează gulerul și-mi spune să răspund frumos că vreau cu mama.

îmi jur atunci copiii mei nu vor ști ce e o sală de judecată.

în scurtele momente de liniște îmi aduc aminte de fiecare venă care pulsează fiecare cută fiecare punct. mă gîndesc la prosopul tău umed după fiecare duș la felul în care ți-ai uscat părul mă cuprinde un soi de căldură care îmi ține de foame de sete de cafea de covrigi cu susan și de orice alt surogat care ar umple spațiile goale din mine.

pînă la urmă totul se reduce la a aparține. la o dimineață în care tot ce ai fost tot ce ești și ce-ai putea să însemni e doar mulțumire pentru gura ta întredeschisă. pînă la urmă toate gesturile ar trebui să fie simple ca atunci cînd se face ziuă. pentru că așa e firesc oamenii urmează alți oameni la fel cum lumina urmează după întuneric.