poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-02 | | Un obicei de-al meu este să stau seara până târziu și să privesc de-a lungul străzii noastre. Astfel, văd cum, una câte una, se sting luminile de la case. Prima este lumina de la casa din colțul străzii, unde locuiește bătrânica Buna. Toți copiii de pe strada noastră poartă fesuri, mănuși și fulare împletite de ea. A doua este lumina de la casa lui Act. Pentru că Act este școlar începător și trebuie să se culce devreme. Vine apoi lumina din camera ceasornicarului, și tot așa. Ultima, cred, este a mea. Și, totuși, înainte de-a părăsi fereastra, mai văd o lumină la casa unde locuiește Citi, Marele Cititor, cum îi spun copiii din cartier. Poate vă întrebați cum de-a ajuns Citi cel mai mare cititor. Este o poveste lungă, de pe când Citi era în clasa a patra. Citi face parte dintr-o familie de învățători. Părinții lui îi învață pe copii să scrie și să citească, să cânte și să deseneze, și multe alte minunății. Toată lumea îi respectă. Sunt niște oameni tare cumsecade și se ocupă în mod deosebit de educația fiului lor. Înainte ca Citi să înceapă școala, i-au cumpărat discuri și casete cu toate poveștile din lume. De asemenea s-au îngrijit să-i facă o bibliotecă mare și plină cu cărțile cele mai bune. A venit și timpul ca Citi să meargă la școală. Până în clasa a patra nu s-a atins însă de nici o carte din marea și valoroasa bibliotecă și nici nu a luat vreun premiu. Tare s-au mai necăjit părinții lui! Cum? Ei, care toată viața lor s-au ocupat cu cititul, să nu reușească să-l facă pe copilul lor să îndrăgească această nobilă îndeletnicire? Cu lacrimi în ochi, veneau la mine după un sfat. Într-o după-amiază însă, întorcându-mă de la cumpărături și trecând pe lângă casa învățătorilor, aud un plâns de copil. Sun la portiță. -Da, poftiți, doamna Gheo ! Intrați să vedeți cum plânge copilul nostru… -Văd. Da’de ce plânge? am întrebat îngrijorată. -Pentru că….și deodată, se apropie de noi o carte cu o copertă tare frumoasă și cu o voce cristalină…pentru că i-am ascuns caseta cu “Prinț și cerșetor”. Nu se mai poate așa! E mare și de-acum trebuie să mă citească pe mine, cartea, cu acest nume. De la mine va afla mai multe Eu - și aici și-a deschis câteva pagini - sunt toată povestea, nu numai zece-douăzeci de scene, acolo, cât cuprinde caseta. După ce cartea a terminat ce avea de spus, o vedem cum fuga, sprijinindu-se pe coperțile din carton, se urcă în bibliotecă, la locul ei, făcând să se înalțe un nouraș de praf, de pe raftul cu cărți. Noi, ceilalți, n-am mai spus nimic și l-am lăsat pe Citi, care amenința cartea cu pumnul lui mic, să plângă în continuare. De-atunci, au început să dispară rând pe rând discurile și casetele cu Jules Verne, cu Alba-ca-zăpada, cu Cenușăreasa, iar Citi era pe zi ce trecea tot mai amărât. Timp de un an, el a pierdut toate casetele și discurile cu povești. În vacanța de vară, copiii și-au luat obiceiul de-a se aduna pe la portițe și de-a vorbi câte-n lună și-n stele. De cele mai multe ori, se strângeau în fața porții mele, lăudându-se care mai de care cu ultimele cărți citite. La început, venea și Citi. Dar auzind-o pe Coni că tocmai a terminat de citit “Povestea lui Harap-Alb”, că Tibi, un alt copil de pe strada noastră, povestește despre aventurile lui Tom Sawer, că prietenul lui cel mai bun, Bobi, atrage atenția tuturor cu “Legendele Olimpului”, a început să vină tot mai rar, și apoi deloc. Și așa vacanța de vară, de dinaitea clasei a patra a lui Citi a trecut și ea, făcând loc toamnei și, odată cu ea, primei zile de școală. Toți copiii, printre care și Citi, au plecat la școală și toți purtau șosetele împletite de Buna noastră. Erau veseli, iar gheozdanele le jucau pe spate. Eu mă vedeam tot mai rar cu părinții lui Citi. Dar iată că într-o seară, destul de târziu, bate cineva la ușă. Era doamna Popi, mama lui Citi. -Doamna Gheo, vă rog să mă scuzați că vă deranjez la ora asta, dar sunt tare necăjită. -Poftim, doamna Popi, poftim, nu deranjați defel. Ce mai face Citi? Tot așa? -Da, tot așa. Uitați! Doamna învățatoare le-a dat să citească “Povestea unui om leneș”, de Ion Creanga, și el nu vrea s-o citescă. Așa că decât să-l pedepsesc din nou, am ieșit din casă. Am văzut lumină la dumneavostră și-am sunat. -Bine ați făcut. Luați loc. Beți un ceai? -Cu plăcere. Tare sunt supărată! Sigur, mâine, doamna învățătoare o să-l asculte, și el nu va ști nimic. -Doamna Popi, am o rugăminte la dumneavoastră: nu cumva să vă gândiți la notă și astfel, să-i spuneti povestea, că făceți o mare greșeală. -Păi vedeți că asta-i. M-am gândit o clipa să i-o spun, și mi-am adus aminte de carte. Mai țineti minte? -Desigur…. -Ce multă dreptate avea cartea aceea? Și ce s-a mai chinuit, sărăcuța de ea, să coboare de pe raft și să urce înapoi, numai pentru a-i da o lecție fiului meu. Scumpele de ele! Toate s-au sacrificat: unele și-au rupt câte un colț, altele s-au ales cu julituri și zgârieturi… -Vedeți? Luați exemplu de la propriile dumneavostră cărți, pe care cu atâta grijă le-ați strâns de-a lungul anilor. A doua zi, s-a întâmplat cum a prevăzut doamna Popi: Citi, pentru ca n-a vrut să citescă povestea, a luat nota trei. Peste câteva zile, a mai luat unul, iar la sfârșitul semestrului a rămas corigent. A sosit vacanța de iarnă, mult așteptată, și a nins atât de mult și de frumos, că strada noastră arăta ca-n povești. Încă din prima zi de vacanță, s-a umplut de glasurile copiilor și de clinchetele clopoțeilor de la sănii, iar Buna nu mai dovedea să împletească mănuși și fulare, pe care copiii le pierdeau la săniuș, sau pantalonași, pe care îi găureau, mergând în genunchi prin zăpadă. Singurul care lipsea era Citi. El era pedepsit. Nu avea voie să iasă afară, la joacă. Nici Moș Crăciun n-a trecut pe la el, iar de Anul Nou, la el nu s-au auzit urătorii. Era a doua zi, după Anul Nou, când doamna Popi m-a invitat la ei, la masă. Eram cu paharul de șampanie în mână, când în sufragerie, dă buzna Citi, plângând și strigând. -Mamă! Mamă! Mamă! După care s-a cuibarit în brațele mamei lui, hohotind de plâns. -Ce s-a întâmplat, Citi? a întrebat mama, totuși cu severitate. -Mamă….! -Da, spune, Citi…. -Mamă, eu….știi…Și aici, Citi a suspinat așa de tare, că ne-am speriat toți. Știi…am vrut să iau o carte din bibliotecă…. -Și….ești sigur că ai vrut să iei o carte din bibliotecă? -Da, mamă, da…. -Dar ce să faci tu cu cartea, Citi? Atunci, Citi s-a oprit din plâns și încă suspinând, a dat să plece, ținând capul în pamânt. -Hai, spune, Citi! a insistat mama. -Am vrut s-o citesc, a răspuns Citi, parcă mai liniștit. -Și cine te-a oprit? -Cărțile, mamă. Asta am vrut să-ți spun. Toate s-au unit împotriva mea. Când am dat să iau “Hansel și Gretel”, cartea mi-a dat peste mâna, iar când am scos din raft povestea “Lebedele”, toate și-au luat zborul, reproșându-mi că ele m-au așteptat destul, acum să le aștept și eu pe ele. Apoi, știi raftul acela cu cărțile lui Jule Verne? Toate au făcut zid împotriva mea, stând una lângă alta, nemișcate. Și asta nu-i nimic: una s-a făcut că se dă jos de pe raft și a căzut chiar în capul meu. Uite! Am și un cucui. Da, era “Acul și barosul”, de Ion Creangă. O altă carte chiar m-a jignit și mi-a spus că eu nu știu să citesc, cum de îndrăznesc să mă apropii de ea. Era, într-adevăr, o carte pentru oamenii mari. Cum îi zice….? A, da! “Mănăstirea…. -…din Parma”, l-a ajutat mama și apoi a adăugat: -Într-adevăr, asta este o carte pentru oameni mari. După ce l-a ascultat pe fiul ei, care spusese totul dintr-o suflare, doamna Popi l-a luat lângă ea, l-a așezat la masă cu noi, i-a pus un strop de șampanie în paharul lui mic, cât dopul de șampanie și l-a sărutat pe frunte. În sufragerie era cald și bine. Bradul încă sclipea cu luminile lui colorate. Parcă o zâna bună mișcase din bagheta ei fermecată și totul devenise frumos: ochii lui Citi, chipul luminat al domnului Popi, zâmbetul doamnei Popi și chiar boticul lui Tac, câinele. Și așa, în plină veselie, ușa de la sufragerie s-a deschis, pentru a doua oară în seara aceea, și în prag a apărut Moș Crăciun cu un sac plin de daruri. Cam târziu a venit el, dar a venit până la urma. Moș Crăciun l-a întrebat pe Citi dacă a început să citescă, iar el i-a povestit toate peripețiile prin care a trecut. Atunci, Moș Crăciun a deschis sacul și, pe lângă multele jucării pe care i le adusese, i-a dat lui Citi și un pachet cu cărți. Coperțile cărților erau catifelate, iar titlurile erau scrise cu litere aurii, așa ca pentru copiii mici și ascultători. Citi i-a mulțumit lui Moș Crăciun și apoi, s-a dus la el în cameră. Și-a pus pachetul de cărți pe noptieră, a aprins veioza, a luat o carte, “Alice în țara minunilor”, iscălind cu numele lui prima pagină, și a început s-o citească. Deodată, în cameră, s-a auzit un murmur dinspre bibliotecă: “Oo!” “În fine!” “Nu-mi vine a crede!” “Ce s-o fi întâmplat?” « Într-adevăr, o minune ! » Erau cărțile. Trebuie să fi citit mult din carte Citi, pentru că încă mai era lumină la el în cameră, când m-am dus eu la culcare. Iar în prima zi de școală, de după vacanța de iarnă, toată strada era plină de copii. Toți erau îmbrăcați cu flaneluțe noi, împletite de Buna. Citi avea și el un pulover nou-nouț, dar, mai ales, avea bucuria de a fi citit, în vacanță, prima lui carte, de la început până la sfârșit. (Poveste din volumul în pregătire”Copiii de pe strada mea”) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate