Aceeași stradă, aceeași oră... Aceeași plimbare monotonă și parcăireală. Întotdeauna e ceață, o ceață subțire ci care m-am obișnuit atât de mult încât văd la fel de bine ca într-o zi senină. Chestie de adaptare, presupun.

Blocul nu s-a clintit de la locul lui. La etajul al nouălea o femeie își plânge tinerețea prea devreme dăruită. Dăruită cui? Și cu ce preț? Lângă ea, un pumn de somnifere, o fotografie și o scrisoare neterminată. De câțiva ani... Nici nu mai știe ce e cu ele, timpul ei nu are ținere de minte. Și de la o vreme nici lacrimile nu se mai usucă.

Vorbeau mai deunăzi străzile că a murit cerșetorul orb de la subsol. Mă întreb ce fel de accent străin vor avea de acum înainte dalele înnegrite, fără pasul său neînsemnat și totuși mai senin ca al multora...

Ah, da.. să nu uit de tufele de trandafiri din fața casei cu numărul doisprezece. L-am cunoscut pe proprietar, un bărbat între două vârste, încă frumos dar cu chipul umbrit de tristeți ascunse cu stângăcie. M-a invitat o dată la el, la o cafea și am acceptat. Nu suntem chiar prieteni, cunoștințe doar. Ei, dar de atunci mă tot mir și nu găsesc răspuns. De ce un om cu atâtea flori vii, superbe, în fața ferestrelor, își decorează încăperile doar cu trandafiri de plastic?
-Pardon, mă scuzați...

-Nu-i nimic, piciule.
Băiatul merge grăbit mai departe, cu mâinile înfundate în buzunare și cu capul între umeri. Pantalonii îi sunt prea scurți iar ghetele prea mari. După vreo zece metri o ia la stânga. Peste câteva clipe trec și eu și instinctiv întorc capul dar nu e nimeni acolo. Ciudat... Fundătura asta nu are uși sau ferestre, nici măcar vreo gură de canalizare. Iar zidul e prea înalt. Mă opresc și mă apropii încet de perete iar pe tencuiala scorojită descifrez câteva cuvinte, scrijelite strâmb și ascuțit.
"Iar când soarele sfâșie durerea apăsată peste oraș, în locul gol de sub felinar nu știi - a plecat copilul sau, ridicându-se la cer, a murit..."

Nu știi? Nu știu.
Nimeni nu știe.