Verdeața se întinde jur împrejur, agățata de culori prin florile mirosind reavăn. E atâta liniște aici la fel cum e gălăgie în altă parte unde se împart trofee și orgolii. Păsările zboară simțind înserarea cum le înghite umbra. Mă apropiu de gara unde podul rece de metal împarte două cartiere, apoi un oraș întreg, apoi cine știe dacă nu două vieți ce se așteaptă: una la un cap de pod, alta...la celălalt. Soarele scăldat de moleșeala ce a revărsat-o cu razele pline si grele, se lasă pe spate lăfăindu-se în lumină. Se joacă. Þiuitul unui tren ce caută o stație sau poate fuge de ea spre o alta, sparge tăcerea și culoarea. Se schimbă starea, se schimbă lumina , se schimbă zborul păsării într-o săgeată lungă ce trece prin inimă. Casele deodată par speriate iar liniile de metal, se înșiruie pe sub pod și fug printre picioare nesigure. Nimic nu mai e ușor, nimic nu mai e clar, aud în jur cum fâlfâie faldurile grele cu nuanțe de mov și tristețe, de parcă podul ar fi o scenă. Dar eu nu mai sunt actorul: actorul care vrea cele mai bune roluri și joacă pentru puțina demnitate și puțina liniște pe cele mai mizerabile roluri pe care regia vieții le pune la ofertă. Și din care sunt alese cele mai proaste și mai lipsite de sens.
Slaba lumină de un apus întins larg către somn, îmi joacă pe față cu o senzație de lacrimi. Parcă mi-ar picura undeva între coaste respirații grele și stinse. Tresar. E început de lumină? Dacă m-aș întoarce cu spatele spre apus aș avea peste câteva ore un răsărit la fel de întins și molatec lungit pe un pat cât cerul, sau cât camera în care îmi doresc să fac dragoste. Dar nu mă sucesc. Cu mâinile sprijinite de podul uns de aburii de la tren și praful orașului văd pasărea cum poate să zboare în jurul podului căutând ce vrea ea mai insistent, văd cum florile se pot închide în petale, cum soarele poate dormi liniștit.
Nu sunt actor. Nu mai sunt trist. Privesc spre stânga podului unde case mari și lăbărțate rânjesc goale pe dinăuntru, fără lumină la ferestre- impresionant de mari și brodate cu vanitate. A fost o alegere să arate așa. În dreapta( celălalt cap de pod) stau cerșetorii așteptând pe cei ce coboară din tramvai: oameni grăbiți să prindă înserarea în fața televizorului, descălțați de oboseala zilei. Doar cerșetorii nu vor să se descalțe. Și nici oamenii nu vor să mai dea de pomană. E alegerea lor. Îmi privesc pantofii. Multe poduri am traversat grăbit dintr-o parte în alta a vieții. Dar fără să treacă nici un tren pe sub el. Să îl simt cum scrâșnește și cum își tremură sub mine carnea pământului ce se dăruie la nesfârșit. În înserarea care nu mai e înserare, printre faldurile ce se rup de greutate si lacrimi, printre zborurile păsărilor pierdute de cuib începe să se scuture podul, dar nu de plânsul meu. Șinele aduc aproape de gară un tren. Podul se arcuiește printre picioarele mele și îl lasa să treacă. Îmi răvășește hainele cu avântul în care își risipește bucuria trecerii. Eu niciodată nu m-am bucurat de trecere. Ca acum. Aripi largi de cer se așează peste zâmbet. Iar trepidația mă aruncă în golul unei cascade. Doar pantofii mi se conturează ca doua umbre ce mă descalță..