poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-23 | |
Prolog
La începutul deceniului al nouălea al secolului 20 s-a încercat repopularea pădurilor românești din Carpații Orientali cu urși bruni. Zeci de animale au fost aduse cu elicopterele și eliberate prin poiene, în special prin zonele mai puțin populate din Obcinele Bucovinei. Crescute în captivitate, acestea nu cunoșteau nici frica de oameni și nu aveau nici deprinderile necesare supraviețuirii în sălbăticie. În plus, densitatea prea mare de prădători creată artificial într-un mediu cu insuficiente resurse de hrană, a făcut ca fiarele să se orienteze foarte repede spre vizitarea gospodăriilor țărănești din zonă, ucigând zeci de oi și vite în fiecare lună. Fiind o specie protejată, vânarea lor era permisă doar cu autorizație specială, valoarea unui urs fiind estimată la 80 de mii de lei (în aceeași perioadă un salariu mediu în România nu depășea 2000 de lei). În ciuda plângerilor repetate ale localnicilor cu animale ucise de fiare, despăgubirile date de stat erau simbolice și nu s-au luat nici un fel de măsuri pentru evitarea ulterioară incidentelor de acest gen. Negăsind sprijin de la autorități, unii localnici au început în anii următori să caute singuri soluții pentru a ieși din impas. Curând, pe nesimțite, urșii au început să dispară în mod misterios, unul câte unul... O beție cu câcău -1980- La început de septembrie frunzele pâlcurilor izolate de foioase din Obcinele Bucovinei își încep deja călătoria spre Hades, decolorate și reci. În fiecare dimineață, bruma acoperă iarba măruntă cu covoare cristaline de gheață. Pădurile de mesteceni de pe dealuri par niște altare acoperite cu lumânări albe ce ard în enorma catedrală a Carpaților. În luna octombrie, doar coniferele își mai mențin culoarea de un verde sfidător a frunzelor, străpungând mândre cerul de deasupra munțiilor aspri din jur în timp ce spectrul iernii, gata să se înnăpustească de sus în orice moment, se reflectă în ochii fiecărei viețuitoare. Umiditatea ridicată face ca frigul să-ți intre repede până în oase dacă nu te îmbraci foarte gros. O Siberie în miniatură, uitată de lume, cu case înșirate pe dealuri, la mare distanță una de alta și cu oameni care vorbesc un dialect slav, te face să fii convins c-ai părăsit de mult teritoriul României. Și totuși nu, nu ai trecut din greșeală granița, ești încă în țara ta, dar ai ajuns în mijlocul huțulilor, un mic popor de oameni ai munților care a locuit pe aceste plaiuri din vremuri pierdute în negura istoriei. Autohtonii sunt prietenoși și ospitalieri, dar dacă vrei să nu te simți un străin printre ei, va trebui să le înveți limba și obiceiurile și să pășești cu curaj prin ușa ce se deschide spre tărâmul magic al lumii lor. Călătorule, bine ai venit în "Vestul Sălbatic" al județului Suceava! * În seara zilei de sâmbătă, profesorul Costică își părăsi cămăruța în care locuia cu chirie la o femeie în vârstă din centrul satului, și, cu două sticle de spirt medicinal într-o pungă de un leu, porni încet spre o casă izolată aflată pe dealul din apropiere. Simțea un dor teribil de casă când se gândea la străzile și clădirile elegante ale Clujului. Acolo crescuse, acolo își făcuse studiile, inclusiv cele universitare. Terminase cu ceva ani în urmă facultatea de fizică. Fusese un student bun, dar ghinionul sistemului prost de repartiții și lipsa de relații îl aruncase departe de prieteni și familie, tocmai la Câmpulung Moldovenesc, ca profesor de fizică la o școală generală. În micul orășel de munte nu reușise să-și găsească prieteni de bună calitate și căzuse după un timp în patima băuturii. Încet-încet începu să trateze cu mai puțină seriozitate orele, lipsind frecvent de la școală și punându-i pe elevi să-și conspecteze singur lecțiile. Urmară ședințe ale colectivului de profesori și în final măsura administrativă prin care fu mutat disciplinar ca profesor de fizică și chimie la școala generală din acest sat uitat de lume din Obcinele Bucovinei. Majoritatea localnicilor știau românește, dar între ei comunicau într-un dialect slav care semăna vag cu limba rusă, pe care Costică nu o cunoștea deloc. La început se simțea străin și izolat în mijlocul acestui neam al cărui grai nu-l vorbea și ale cărui obiceiuri nu le înțelegea. Mai rău de atât nu-și imagina să se poată și se resemnase repede cu noua situație. Nu făcu nici aici un efort special pentru a-și ține lecțiile mai bine. Din fericire elevii erau mai puțin interesați de școală, cu excepția poate a 5-6 care aveau intenții reale de a intra la liceu, (dar pentru admitere oricum nu aveau nevoie de fizică și chimie), directorul școlii era și el mai indulgent, așa că fu lăsat în pace. Curând după mutare și începutul anului școlar, deveni un obișnuit al bodegii din sat, de unde se întorcea aproape în fiecare seară pe trei cărări. Încercând să apară demn și serios în costumul vechi și bolborosind expresii neinteligibile în care amesteca înjurături cu formule de fizică atunci când era beat criță, induse rapid un val de ilaritate printre săteni, care îi găsiră imediat și o poreclă potrivită, după moda locului: Cucun. Cam tot în aceeași perioadă, ca măsură de combatere a alcoolismului, se dădură ordine de sus prin tot județul ca să nu li se mai vândă băutură bețivilor. Primăria aplică imediat dispoziția, alături de campania pentru sobrietate din partea popei din sat ce încerca deja de mai multă vreme să-i convingă pe păcătoși să jure în fața altarului că se lasă de băut. Drept consecință, marii băutori ai satului se văzură rapid în situația de a nu mai putea face rost de alcool decât cu mare greutate. Profesorul Cucun își văzu numele rapid pe lista neagră și fu nevoit să recurgă la tot felul de subterfugii pentru a obține porția din licoarea lui Bachus de care avea nevoie pentru a "funcționa normal". O vreme reuși să o păcălească pe femeia de la bodegă trimițând din când în când câte un elev de la ore să îi cumpere câte o sticlă de țuică sau vin. Însă după o vreme gestionarei i se păru cam ciudată avalanșa de copii ce veneau în fiecare zi după băutură și refuză să le mai vândă alcool. Astfel, după câteva săptămâni, ardeleanul ajunse, la fel ca alții, să consume frecvent alte binecunoscute substanțe cu efect euforic, cum ar fi țuica din sfeclă (la care localnicii îi spuneau samohonca) ori licoarea obținută din amestecul de spirt medicinal și apă, numită în mod plastic și universal câcău. Cărarea îngustă unduia pe deal până la casa lui Ilarie, poreclit Pungic de oamenii din sat, deoarece atunci când se îmbăta (și asta se întâmpla destul de des) obișnuia să își umfle obrajii ca niște pungi în timp ce emitea flatulențe cu zgomot asurzitor. Burbuțchi (al cărui nume real era Ion, și a cărui poreclă nu mai știa de unde vine, poate de la faptul ca bolborosea lucruri numai de el înțelese atunci când bea) probabil că era deja acolo, întors de la schimbul de lucru de la mina de cupru aflată la 20 de kilometri distanță. Toți trei fiind pe "lista neagră" a cârciumăresei, își uniseră forțele pentru câte un chef în fiecare sâmbătă seara. În funcție de "prada" adunată în timpul săptămânii, beția se făcea cu țuică, vodcă, vin, samohoncă, ori, când nu se putea găsi nimic altceva de băut, cu câcău. Cu o presimțire neplăcută, Cucun se rugă ca nu cumva să se repete povestea din sâmbăta anterioară, când băuseră doar amestecul de spirt și apă. Pentru orice eventualitate, adusese totuși cele două sticle de alcool sanitar. În lătratul câinelui, intră în curtea casei lui Pungic. Munteanul fusese cioban de meserie, dar patima băuturii îi ruinase afacerile. Părăsit de nevastă și copii, locuia acum singur în căsuța din apropierea pădurii. - Bună seara! strigă profesorul de la poartă. - Dobrei vecer! îi răspunse gazda în dialectul huțul. Poț' sî înveț' șî tu câtiva cuvinti din graiu' nostru, dom' profesor, cî n-o sâ-ț' facî rău. Ce-ai adus bun? - Din păcate numa' spirt... răspunse Cucun. - Nu-i prea vesel, Burbuțchi tot așa, o venit cu douî sticli di spirt. Șî mai am șî eu tri prin casî. Însamnî câ tot câcău bem șî în sâmbata asta... U beu bes mamu![1] Asta-i viața, trebi sî ti mulțumești cu ci esti. Dezamăgit de "recoltă", profesorul intră în casa unde îl așteptau cei doi. Trecând pragul micii odăi cu pereții acoperiți de covoare cu modele florale și coarne de cerb, Cucun avu sentimentul că intră într-un mic muzeu al satului. Era de câteva luni aici și tot nu se obișnuise cu interiorul bogat ornamentat al locuințelor oamenilor. Deși semne incipiente de degradare și proastă întreținere se puteau observa peste tot, camera avea din belșug ceea ce profesorul numea "personalitate". Micul aparat de radio cu baterii de pe masa din centru, în lumina cernită a lămpii cu petrol (casa nu avea curent electric) reda printre valuri periodice de paraziți emisiunea de seară a postului de radio "Europa liberă". - Ce mai zic ăștia nou? întrebă profesorul. - Apâi ci sî zâcî, tot cu greva di la "Solidaritatea" în Polonia, razboiu' întri Iran șî Irak, șî cam atâta, răspunse Burbuțchi, deja așezat la masă. Acuș' o sî înceapî iar sî povesteascî ci mai îi nou șî prin România. Dacă știrile despre nou începutul război din Orientul Mijlociu erau difuzate și de posturile naționale de radio și tv din țară, greva sindicatului "Solidaritatea" din Polonia era trecută sub tăcere absolută. Fiind o țară socialistă, nici o știre negativă nu trebuia să treacă de filtrul cenzurii, pentru că "nimic rău nu se putea întâmpla într-o țară cu un sistem superior de guvernare". Izolați de lume, risipiți printre munți la mare distanță unul de altul, fără teama de a fi spionați dar și fără a se considera dizidenți politici, huțulii ascultau știri venite din ambele părți ale Cortinei de Fier despre evenimentele din toată lumea, încercând să afle adevărul rostit sau ascuns din spatele vocilor crainicilor. Alături de radio, o găleată de plastic de 5 litri aștepta să fie umplută cu melanjul de apă și alcool sanitar, la care Pungic intenționa să adauge și un bulgăre de miere zaharisită, "pentru gust". În soba de teracotă duduia un foc sănătos, făcând temperatura din camera mai mult decât confortabilă. Pe plită, o mămăligă voinică fierbea în ceaunul de tuci iar ceva mai încolo niște bucățele de brânză se prăjeau în unt pe fundul unei tigăi aproape la fel de mari ca roata unei căruțe. - Dom' profesor, ia ia mata șî mestecă în culeșea aia. Culișerul îi pi raft deasupra, zise Pungic. Io încerc întri timp sî potrivesc masurili la bauturî. Luând făcălețul de sus, Cucun începu lupta cu masa de făină de porumb în fierbere, în timp ce Burbuțchi luă o lingură de lemn și începu să amestece din nou brânza din tigaie. Ceva mai încolo, la masă, printre frânturi de știri și paraziți de la "Europa Liberă", după ce aproape umpluse gălețica cu amestecul de spirt și apă, gazda se chinuia să taie cu o lingură o bucățică din bulgărele compact de miere zaharisită ce se încăpățâna din toate puterile să rămână integral în borcan. Pe neașteptate masa galbenă se desprinse de fundul de sticlă și înainte ca Pungic să aibă timp să reacționeze, căzu cu un plescăit zgomotos în găleată. Cei doi care trebăluiau pe lângă plită întoarseră capul tocmai la timp ca să vadă expresia consternată a fostului cioban. Un potop de sudalme huțule îi ieși din gură, dar era deja prea târziu, mierea se dizolvase deja în cea mai mare parte în amestecul cald de apă și spirt. - Tiperi țes duje solodchi, iec me budem peti țes?[2] zise Burbuțchi. - Moje dobra?[3] răspunse Pungic. Deși nu înțelesese ce vorbeau cei doi, Cucun ghici din context conținutul conversației. - O găleată mai mare nu-i? Punem restul de spirt adus de mine și ceva apă și dizolvăm totul... - Hai sî vedem care-i gustul întâi, zise autorul incidentului. Băgă grijuliu o lingură în gălețica aproape plină ochi și gustă din amestec. - Cum îi? întrebă și Burbuțchi. - Deasupra îi bun așa. Eu zâc sî turnăm ci-i deasupra într-o oalî șî partea cari îi cu resturili di mnieri la fund o complectăm cu restu' di spirt. Scoatim tăt afarî sî sî raceascî șî bem întâi ci-i în oalî șî dup-aceea ci-i în galeatî. Propunerea fu pusă imediat în practică. Între timp mămăliga și untul cu brânză fură gata și cei trei se așezară să ia cina înainte de a ataca amestecul improvizat cu proprietăți bahice. Mâncară repede și cu poftă avalanșa de calorii. Radioul tocmai anunța posibilitatea, ca în viitorul apropiat România să se înceapă raționalizarea hranei pentru populație. - Hii ci-o hi, spuse Burbuțchi cu gura pe jumătate plină, noi aici ni discurcăm cu mâncarea, mai greu o sî hii cu ăia di la oraș. Dă-o în mă-sa di "Europa Liberă", hai mai bine sî cautăm niști muzicî univa. Burbuțchi schimbă pe "unde lungi" și mută scala pe "Programul 1" de radio, care tocmai dădea niște muzică populară. Vocea Sofiei Vicoveanca se auzi clară și puternică prin micul difuzor. Huțulii zâmbiră de plăcere - era cântăreața preferată a amândurora. Cucun nu fusese un admirator al folclorului românesc, însă datorită anturajului din ultimele luni începuse să-l aprecieze și el. Aici, la marginea țării, printre acești oameni atât de diferiți de toți cei pe care-i cunoscuse înainte, profesorul începuse să se simtă în ultimele săptămâni, inexplicabil, acasă. În rezonanță cu expresiile celor doi localnici, un zâmbet larg înflori și pe fața lui. - Cre' cî șî câcău' di afarî s-o racit, Ivá, du-ti șî adî oala încoa'. Galeata poț' s-o mai laș', adăugă omul întorcându-se spre Burbuțchi. Odată adusă oala în casă, își luară câte o cană de câcău și o dădură repede pe gât. O senzație de euforie și relaxare îi învălui rapid. Pe a doua o savurară mai încet în timp ce Pungic luă acordeonul din cui și începu să cânte la el niște cântece huțulești, în paralel cu radioul care acum transmitea vocea lui Benone Sinulescu. Burbuțchi i se alătură imediat din gură, într-o cacofonie generală. Cu aburii beției ajunși la creier, Cucun lălăia și el ceva mai puțin inteligibil, încercând să imite expresiile huțule, chiar dacă nu înțelegea o iotă din ce cânta. - Dobra harmoașca![4] spuse Burbuțchi, cu privirea tulbure, când primul cântec se termină. La radio, Maria Lătărețu, neluată în seamă, cânta în paralel ceva despre o horă cu fete și feciori. - Bo! Þea sama dobra![5] răspunse Pungic cu obrajii roșii de la băutură, dând drumul la un vânt zgomotos. - Parc-ai fi "Omul cu acordeonul"! adăugă Cucun printre două râgâituri, amintindu-și de un film rusesc văzut cu ceva ani în urmă. Unde ai învățat să cânți așa bine nea Ilarie? - U osicu! În armatî! veni replica gazdei. - Io nu știu să cânt nici din gură nici din vreun instrument, spuse iar profesorul, dar pot să vă povestesc ceva despre fenomenele ce au loc la viteze apropiate de cea a luminii. Mai luă câteva guri de câcău, și, după o pauză, continuă: - Pornind de la experimentul lui Michelson, încă din 1900, s-a constatat că viteza luminii este constantă în orice sistem de referință. Prin urmare, apar modificări spațio-temporale măsurabile la viteze mari. Lungimea unui corp se contractă pe direcția de mișcare iar timpul se dilată. În același timp, masa crește.... Vorbele veneau tot mai greu, și, în timp ce se exprima cu efort din ce în ce mai mare, cu limba tot mai împleticită, Cucun avu senzația că trăiește pe viu toate cele trei fenomene relativiste. Contracția lungimilor era în plină desfășurare, peretele din față se apropia din ce în ce mai mult, cu coarnele de cerb amenințătoare, pregătite să-l împungă, aproape gata să îi înțepe nasul. Cu ochii privind cruciș, profesorul încerca să privească în jur vânturându-și ambele mâini prin fața feței, alungând, ca pe muște, sălbătăciuni cornute imaginare ce păreau să-l atace de pretutindeni. Dilatarea timpului începuse de mult, fiecare cuvânt având nevoie de o veșnicie pentru a fi rostit, iar creșterea masei era de neoprit, corpul îngreunându-i-se cu repeziciune. Întreaga încăpere devenise cabina unei astronave ce gonea năvalnic prin spațiul interstelar spre o destinație necunoscută. Cu sudoarea șiroindu-i pe față, Cucun lupta din greu împotriva gravitației, încercând să continue prelegerea: - De exemplu, la nouăzeci la sută din viteza luminii, timpul din sistemul de referință în mișcare... Nu mai apucă să continue, deoarece gravitația învinse în bătălia inegală și îl trase rapid spre dușumea unde profesorul căzu cu o bufnitură surdă, adormind pe loc. Fără a fi nici ei prea conștienți de ce se întâmplă în jur, Pungic și Burbuțchi, așezați pe marginea patului, mai cântară un cântec huțul acompaniindu-se la acordeon, în paralel cu o doină de jale ce răzbătea din difuzorul radioului prin vocea Irinei Loghin, după care, la fel de brusc, capitulară și ei în fața legii atracției universale și căzură inerți, unul pe pat, altul pe podea. Ecourile emisiunii folclorice de pe "Programul 1" continuară să răsune în odaie în lumina tremurătoare a lămpii cu gaz, însă sistemul local de referință, nemaiavând nici un observator activ, intrase într-o stare cuantică nedeteminată. Și, evident, nu mai avu cine să-și aducă aminte de găleata cu câcău lăsată pe trepte, afară. * Înota într-un fel de melasă vâscoasă și opacă, încercând să ajungă la mal, dar nici un țărm nu se vedea la orizont. Aerul roșiatic avea un miros dulceag și grețos. Deasupra, hoarde de drăcușori înaripați se roteau în cercuri. Din când în când, câte unul cobora până la el și încerca să-l împingă la fund apăsându-l pe cap sau pe umeri. Gâfâind după aer, Cucun se apăra cu o mână, dând frenetic din picioare și din celălalt braț ca să se mențină la suprafață. Simțea că nu va mai rezista mult, trebuia să ajungă repede la un țărm. Și într-adevăr, ceva ce părea o insuliță apăru în față. Profesorul înainta acum cu mai multă nădejde în timp ce dracii, văzând că planul nu le izbutește, începură întâi să mârâie, apoi să latre. Se apropiau tot mai mult de ei iar zgomotul lătratului deveni asurzitor. Și în acel moment se trezi cu un gust de vomă în gură și cu o durere de cap îngrozitoare. Lampa se stinsese după ce rezervorul de petrol se golise, însă camera se vedea destul de limpede în lumina lunii proaspăt răsărite. Un lătrat asurzitor de câine se auzea de afară. Cu un efort, Cucun se ridică în șezut și încercă să-și aducă aminte unde se află. Tulburi, amintirile serii precedente începură să răzbată prin ceața minții mahmure. Se uită în jur și-i văzu pe Pungic și Burbuțchi dormind adânc, unul pe pat, altul pe podea. Lătratul câinelui din curte se auzea cu o intensitate insuportabilă, amplificându-i amețeala și greața de după beție. Din difuzorul micului radio de pe masă se auzeau doar paraziți. Se ridică, șovăitor, în picioare, îl ânchise și privi pe fereastră, în curte. La lumina lunii văzu o forma întunecată, cât o vacă, cotrobăind printre lucrurile aflate pe scări. "Oi fi lăsat poarta deschisă și-o scăpat o marhaie de undeva" se gândi ardeleanul. În aceeași clipă își aminti de găleata plină cu băutură uitată afară. "Marhaia ne bea câcăul!" îi fulgeră imediat prin minte. Se întoarse repede spre tindă să salveze ce se mai putea salva. - Iarba mă-tii de marhaie! Las' că-ți arăt eu ție! mormăi profesorul apropiindu-se de ieșire cu pași nesiguri, pregătit să alunge vita. Afară, câinele legat cu lanțul în celălalt capăt al curții lătra turbat. Deschise ușa și înmărmuri. Preț de o clipă. Apoi, cu o viteză de care nu se credea în stare, comparabilă cu cea a luminii (de data asta fără să simtă efectele relativiste), o închise la loc. Inima îi bătea nebunește și broboane grele de transpirație îi acoperiră instantaneu fruntea. Picioarele păreau de cauciuc și simți imediat nevoia să se așeze. Creierul recapitulă ceea ce ochii înregistraseră cu câteva clipe înainte: cu botul afundat în găleata de câcău până dincolo de ochi, un urs lingea de pe fund ultimele resturi de miere rămase nedizolvate, după ce băuse tot conținutul. Era atât de concentrat în această activitate încât probabil nici nu observase deschiderea și închiderea rapidă a ușii. Înlemnit, Cucun aștepta să audă fiara plecând. Între timp, câcăul băut în de cu seară, stimulat probabil și de întâlnirea surpriză, se cerea eliminat rapid. Cu vezica plină, profesorul se ruga ca arătarea să plece și să-i dea șansa să-și facă nevoile afară. Se întoarse spre Pungic și Burbuțchi, încercând să-i trezească, însă îi fu imposibil. După încă circa un minut interminabil de așteptare ce păru la fel de lung ca o oră (dilatarea timpului funcționa din nou), ursul se îndepărtă de prag, în lătratul necontenit al câinelui. Însă nu părăsi curtea. Cei cinci litri de câcău cu miere își făcură rapid efectul și asupra lui. Prin fereastră, Cucun îl vedea încercând să se ridice în două picioare și căzând pe spate cu bufnituri înfundate. Apoi, dihania începu să se rostogolească de-a berbeleacul, făcând tot felul de giumbușlucuri cu limba scoasă pe o parte și o expresie surprinsă despre ceea ce i se întâmpla. După încă puțin timp până și mersul în patru labe fu prea dificil și fiara căzu inertă pe iarbă, în cel mai adânc somn pe care îl pomenise în viața ei. Cu multă precauție, profesorul deschise din nou ușa și ieși în curte. O traversă cât putu de repede și trase poarta după el, însă ursul adormit nu reacționă în nici un fel. Puțin mai încolo, câinele, răgușit de la atâta lătrat, se zbătea să rupă lanțul. Sub cerul împânzit de stele cu o lună gheboasă într-o margine, dădu drumul urinei peste iarba ofilită. Răcoarea nopții îl trezi definitiv și-i mai atenuă durerea de cap. După ce termină, cu ceva mai mult curaj, traversă cu pași lenți ograda înapoi, privind la masa enormă acoperită cu blană ce zăcea neclintită pe iarbă. Privi la ceas. Era deja ora 5 dimineața. In casă, Pungic se trezise și el de la gălăgia câinelui mormăind un "șo mae țes pes?"[6]. Când să iasă afară, dădu nas în nas cu profesorul care se întorcea. Fu nevoie de câteva minute de explicații din partea lui Cucun până când fostul cioban înțelese situația neverosimilă în care se afla: un urs beat mort dormea adânc în mijlocul curții lui. Ușa de la grajd era închisă, cu vitele și oile înăuntru. Aparent, dihania nu făcuse nici o pagubă în afara faptului că băuse tot câcăul uitat pe trepte. Cei doi bărbați priviră unul la altul, gândindu-se la o soluție. Să-l lege și să încerce să-l care era prea riscant, nu știai niciodată ce poate să facă o asemenea fiară. - Cred că cel mai bine e să lași vitele în grajd, să scoți câinele din curte și să-l legi undeva la adăpost, șă lași poarta deschisă și să aștepți ca ursul să se trezească și să plece singur, spuse profesorul. - Da, ai dreptate, răspunse Pungic. Se duse cu grijă în celalalt capăt al curții, luă, cu lanț cu tot, câinele rămas aproape fără glas de la atâta lătrat și îl legă dincolo de gard, departe de dihania adormită. Cu ceva efort îl treziră și pe Burbuțchi, caruia îi trebuiră, de asemenea, câteva minute bune să înțeleagă situația insolită în care se aflau. Mâncară în tăcere resturile de mămăligă rece rămase de cu seară privind din când în când pe fereastră la ursul nemișcat din curte. Odată ce se crăpă de ziuă, Pungic, ajutat de Burbuțchi, dădu niște fân la vite și le mulse direct în grajd. Cucun își aminti că avea acasă un vechi aparat foto cu ceva film în el și fugi să-l aducă pentru a imortaliza ursul înainte ca acesta să se trezească și să plece. Timpul se scurse repede și curând se făcu ora prânzului. În ciuda distanțelor dintre case, vestea despre neverosimila întâmplare se propagă rapid prin tot satul. În spatele gardului curții lui Pungic, aproape o sută de oameni dintre care nu lipseau primarul, popa (proaspăt sosit după terminarea slujbei de duminică), medicul de la dispensar, doi pădurari și milițianul, așteptau aliniați ca la spectacol, să vadă trezirea regelui pădurilor carpatine. Câțiva din cei prezenți erau înarmați doar cu aparate de fotografiat, alții, mai practici, cu pari sau furci pentru a se apăra de vreo eventuală acțiune neprevăzută a dihaniei. Majoritatea sătenilor nu văzuseră niciodată un urs viu, specia fiind foarte rar întâlnită în ultimele decenii prin zonă. Fără să știe nimic de programul de repopulare al pădurilor, mulți din cei prezenți avură presimțirea neplăcută că această primă întâlnire cu dihania nu va fi și ultima. Cu vechiul aparat foto marca "Smena" în mână și după ce făcuse încă de dimineață suficiente fotografii ale gigantului adormit, Cucun nu se putu abține să nu zâmbească amintindu-și de grupurile de nobili francezi care asistau cu trei secole în urmă, în fiecare dimineață, la trezirea lui Ludovic al XIV-lea, regele soare. Și se îndoia că majestatea sa avusese vreodată o audiență la fel de numeroasă ca cea de care beneficia astăzi ursul ce zăcea inert în mijlocul curții. - Cred că am așteptat destul, zise primarul. Domnu' Vasile, dom' Grigore, dom' Ilarie, vă rog să veniți mai aproape de gard și să începeți. Gazda și ceilalți doi se apropiară de fragila barieră de lemn ce-i despărțea de ogradă. Pungic avea cu el acordeonul, Vasile o trompetă iar Grigore o tobă. După câteva clipe, o cacofonie asurzitoare de sunete ieși din cele trei instrumente. Pentru o vreme ursul adormit nu păru să reacționeze la poluarea sonoră, însă pe neașteptate deschise ochii larg și privi uimit în jur. În hărmălaia creată de muzicanți, la care se adăugară țăcăniturile aparatelor de fotografiat și uralele spectatorilor, dihania se ridică buimacă și speriată, se împletici prin curte, văzu poarta deschisă și o luă la fugă spre pădure cât o țineau puterile. Orchestra improvizată se opri din cântat și toată lumea respiră ușurată să vadă că totul s-a terminat fără nici un incident neplăcut. - Acuma am scapat cu bini, spuse Pungic, dar cini garanteazî cî ursu' ista nu vini iar pi aici sâm' omoari vitili? - Dacă e vreo problemă, statul o să te despăgubească, stai liniștit, răspunse primarul. Oamenii se risipiră curând pe la treburile lor iar deasupra micii gospodării de munte se lăsă liniștea după amiezei de toamnă târzie. (va urma) __________________________________________________________________________ 1. Înjurătură în limba huțulă 2. Acum e foarte dulce, cum o să mai bem asta? (în dialect huțul) 3. Poate-i bună? (în dialect huțul) 4. Bun acordeon! (în dialect huțul) 5. Bă! Ãsta-i cel mai bun! (în dialect huțul) 6. Ce are câinele asta? (în dialect huțul) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate