poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-11-11 | |
I
Totu-i din ce în ce mai «self-service», astfel s-a ajuns la aproximativism și mai ales la conflicte. Singurătatea pentru Nelu, Nelu Minos, era o chestiune aproape de… conflict și lipsa pentru multă, multă vreme a unei femei – din motive – se… cum se spune «self-service»! Iubea, iubea universul creat pe măsura lui, acolo era Creator chip și asemănare nu doar arhetipal, ci integral, el Nelu Minos cu viciile interferând virtuțile într-o armonie particulară. Până într-o zi când totul în jurul său se nărui, se socializase – că așa se cheamă acum – cu un tânăr pentru simplul fapt că număra ani mai puțini… ceea ce îi legă instant fură ca în majoritatea cazurilor afinitățile și începu constatând cu uimire că purtau aceeași marcă de gumari, ca apoi să intre fiecare în competiția – cu determinare – în a descoperi în celălalt nedescoperitul. Nu se vizitau și nu se întâlneau decât meteoric, compensând cu telefonul – moderna, diabolica formă de atârnare, vorbeau epuizând orice ofertă promoțională concurențială din lumea gsm-aică. Repetau frecvent cele spuse, nu pentru accentuare, ci, fie pentru că unul vorbea prea repede sau devreme, fie că altul auzea prea târziu, ori pentru că Nelu locuia într-un bloc fix înfipt într-un șantier în lucru, unde un ciocan pneumatic guverna despotic din punct de vedere fonic întregul cartier. Tânărul, ca fiecare, fără voia lui avea un nume, un nume anume: Vasile, Vasile Sădea, Sădea Vasile. Nici acesta nu îmbrăcase singurătatea lui de la cea mai luxoasă casă de modă, crescuse lent, dar consecvent din carnea lui, ca o epidermă auxiliară, fiind convins încă de pe când citise într-o broșură distribuită gratuit de psihologi evanghelizatori transoceanici că este timid. Își cocoloșea această timiditate chivernisind-o, din frică – frică astrologică – să nu o risipească știind că, lipsindu-i organul de tupeu, nu ar avea substituenți! – Alo! – de cel puțin patru alo-uri fiecare – sunt Nelu. Ești tu, Vasile? Așa se derula minutarul fără să amețească, vreme de… o veșnicie. – Vasile, trebuie, trebuie să-ți spun că, mă asculți?!… ca întotdeauna, am fost atras și nu doar atât, absorbit de statistică, aproape fără să vreau, mintea elaborează neîntrerupt întrebări, mă asculți… de genul: câte săgeți a fabricat umanitatea, dar linguri, câți n-au lingură, câți doar lingură, câte gloanțe și câți nasturi, câte cruciulițe… câte tone, metri cubi de fecale produce zilnic planeta, mă asculți?!… și apoi să… – Nelu, ești minim geniu, ești străgeniu, te ascult, îți bate inima sau… ceva, aud muzică… de asta de discotecă… – Nu, nu-i muzică, e «work in progress» dar… – Mă asculți?! – simultan… – …mintea mea își arde I.Q.-ul de la zero spre minus infinit cu o viteză variabilă și nu constant nevoie de oglindă, incredibil, auzi, acolo se vede invers… doar I.Q.-ul îl țin presat între două dureri și zâmbetul amăgitor pe jumătate al bucuriei. – Cum pe jumătate, Vasile? Pe verticală sau… – Nu, Nelu, stai puțin, ascultă, oblic și vine din bucuria de verb, de a fi, pe care am surprins-o – prin viziune – la tine și voiam să… – Nu lua în seamă, mă asculți?!… este… – Eh, Nelu, sunt aproape. – Tocmai voiam să plec, nu veni… – Geniule, sunt aproape de a descoperi formula chimică a surâsului și solventului teiubescucianelor clone cuvântoase ale celor scârboși care… – Vasile, am desenat pentru casa Scutani, concurentă cu Armani, cămăși cu urme de anvelope gata imprimate, apoi ochelari cu gratii din fier forjat… – Ești ultra, Nelu, maxim… super-lativ, sigur că… – Vasile, singura chestiune ce posed cu certitudine e dubiul, tu… – Dă muzica mai… – Nu-i muzică, mă asculți?… am fost cam pe la vârsta ta un temerar, am creat un personaj pentru viitoarele mele romane musai de succes după părerea personajului. Acesta a fugit bănuind ceva, m-a părăsit, zace închis acum într-un roman nepublicat al unui confrate – vitreg – în alte scrisului, mă asculți?… știi ce am făcut, am luat acest confra’ naiba… și l-am croit ca personaj, dar intuind – și-i meritul tău, Vasile, asta ca să știi, mă asculți?… că și el ar fi putut face la fel cu mine, fapt pentru care am renunțat la scris, acum știi ce fac… – Nu ce faci, ce mai faci, Nelu… să cred că… – Nu, să vezi, alo, mă… – Te… – M-am tăvălit pe șevalet cu trupul tot numai pulbere, pulbere de grafit… – Dra… ce, ești… – Sunt Vasile, sunt. – Eu, Nelu, le-am pus Lunii și Soarelui mustăți și bărbi, iar unor stele, ha, ha… «just married» cutii goale de conserve, legate… – Ai închis?! Heiii… nu te… Nelu reluă totul de la capăt, inclusiv «măasculți-ul» cu un calm satanic, eu «povestitorul» nu mai rezist, eu sunt cine credeți?! – ciocanul pneumatic!!! II Pe Vasile îl vizita neregulat – sau neregulată – lăptăreasa, iar pe Nelu Minos, Luminița, zisă Luma, tanti care mătura scara blocului. Cei doi evitau să-și spovedească tragediile private cu sensurile lor cu tot. Acestea nu grevau singurătățile lor lustre! Fiecare în ipostaza lui era transpus, cu totul și cu totul un altul, ca și personalitățile trăiau dedublări, mintea lor năștea la nevoie orice «sine» pe dimensiuni variabile. – Vasile, alo… (Nu repet ritualul lor de «intrare».) – … – Lehamitea mea consacrată, ah, doar tu, Vasile, cuprinzi, nu mai suport… – Zici că… – Vezi – auzi, mă asculți… atâta neașezare… astea Reality show-uri tv, îmi par un fel de prezervative ale realității, se vor sparge într-o bună zi și iluzia va rămâne gravidă cu lunecosul și țigănosul Prezent, cu cine va semăna realitatea nou-născută abia… – Piu, piu, piu… (a căzut linia) – Uff, las’ că… Până aici v-am pregătit pentru a intra păppărăzzește în habitatul nu doar din punct de vedere social al celor doi, trei, cinci… persona’… nu, nu personaje, ele există deja, realitatea e în prezervativele LCD! Trec direct la «capitolul patru», pentru că «al treilea» m-a rugat să-i dau învoire, când se va întoarce, se va scrie singur, ca o mărturisire sau… autodenunț! IV «Ce dimineață aproximativă, ce barbă aproximativă – trei fire pe patru rânduri și…», gândea Vasile Sădea, să dea cu periuța anume pentru dinți – firește, pe dinți… ce rost are acest «anume»?! (stați să-l întreb: Vasile, ia spune tu – nu uitați că eu sunt povestitorul și am «fir roșu» cu toți ăștia din această preajmă perpendiculară opusă lumii oricât de paralele?!…) «Băi, Pove’, tu nu știi, este periuță și pentru: dinți și limbă, dinți și lipsă… dinți-limbă-pereții obrazului-gât, dinți-bărbie-coșul pieptului, dinți-buricul din barbă – ne-am dat aproximativ naibii – conform tratatului de naibalogie!» «Vasile, ochei, gata, acum profunzimea lui «anume» fiind atinsă, iar tu un inadaptat, vei folosi periuța banală și perimată exclusiv pentru dinți…» «Povestilă dragă, să limpezim destul zilei acestea și apoi… desăvârșim apoi-ul: în viitor – și mă-ncearcă, trebuie să recunosc, spaime încâlcite în regrete că: îl apuc sau nu îl apuc – în viitor, deci, în amintirea produselor alimentare rudimentare perimate, vor fi doar pilule gen «supliment alimentar» de azi, prezentate de o voce deranjant de grăbită, aceste pilule vor avea o aromă de , de orice și astfel și pasta de… și dinți – va fi supliment nutritiv… aromă de brânză, roșii și ceapă, bonus tușul ziarului pus ca față de masă, aromă de rasol de cap de porc de lapte cu hrean, crap la cuptor (de poftă) și… completați voi. Acum folosesc pasta nr. 862, recomandată de asociațiile dentiștilor neasociați – restul, toate pastele sunt nr. 1 recomandate și folosesc periuța dreaptă, aspră, banală și încerc să râd… râd să văd cum, cum aș reuși un bun periaj în timp de râd!» «În hohot?» – ceru detalii povestitorul, adică eu. «Până-la-crăpare și face baloane din pastă… de ultimul îmi voi atârna periuța, să închid geamul de tot, să nu facă balonul cu periuță un drum dus-întors prin vecini.» «Ce-o face Nelu Minos acum?!» Se trezi, ba chiar devenise lucid cu această întrebare… această întrebare se strecura printre gânduri precum motocicliștii printre mașini în trafic la ore de vârf. Că veni vorba de vârf, de ore, Nelu avea oroare să privească, indiferent care, ceasul îi părea cadranul anost, banal și… descurajator de mic, același ciclu se repeta de două ori pe zi… ar vrea să spună și el așa: «Cât este ceasul?!», să se răspundă: «63 și 119 minute» și «suntem în 42 noiembrie – ba nu – 42 treișparie… na!» «Ce-o face Vasile Sădea acum?!», gândi Nelu și sună cu determinare… la capătul – nu se știe cert dacă-i un capăt sau o porțiune oarecare – celălalt, sunete stranii și o voce: «ați accesat căsuța vo…» «Ah, eu cu Vasile vreau să vorbesc, ce caută el la căsuțe… stă la bloc… bine că nu ne pun ăștia clopote pe ton.» De fapt, își ascundea iritarea și amâna întrebarea «cu cine vorbește sau ce naiba face… trădare?!» Am zis clopote? Ptiu, mă gândeam la «talgere»… Luminița – Luma, adică, se prelinse în odaie. Era o femeie înaltă, exagerat parcă… prea… înaltă și slabă cât… voința lui Nelu de a se lăsa de fumat! În odaie erau acum două sfori, una Luma și una de la… țigara lui Nelu, tronând pe măsuța triunghiulară. Ea, țuguindu-și buzele ca de fiecare dată când pronunța «Nelu» și nicio frază nu era scutită sau grațiată de «nelu…», neluia orice frază: «Nelu, ai…», «Nelu, crezi…»! – Încălzești apa, Nelu? – Mârrr… – Mâine sau nu, diseară, îmi cumperi… – Nu. – …te iubesc precis, cu o precizie de microni… – Hai sictir! Brusc pretindeți platforme, programe de… sub-papuc și mofturi – nici nu m-ai întrebat dacă am mâncat ceva azi, dar să te uzi la dos să-ți iei porția de… igrasie ai avut gri… – Egoistule! M-am chinuit atâta să-ți aduc aminte că păsărica nu-i pe piciorul stâng și umblai doar cu bărbați… acum ai arcuri… mai multe ca dormeza… Du-te-n mă-ta, Ne-lu… clar. Pa-uri multe. Ea rezemată de ușă, el cu picioarele pe măsuță, cu degetul gros mângâia un pahar, al ei, desigur, vorbeau împreună, tăceau împreună – duet precis… ea s-ar preface că plânge, dar îi e teamă că Nelu s-ar prinde și era al patrulea anul acesta schimbat, căuta o relație stabilă… Nelu, se vede treaba, nu era dispus la… Nu suporta pisiceala prefăcută, vedea corupție în orice gest feminin, în mofturile de piață puse ca preț locuirii împreună. – Fugi, termină-ți scările, apoi… – Am patru ani de facultate, te rog respectă-mă ca pe o doamnă… – Tu ai spus… «că pe…», deci nu ești și… – De ce nu-mi vorbeai așa înainte de a face prima dată… sex? Sunt o proastă, nu meriți decât o… mânuță gonflabilă, onanistule, ia, ține, ține de aici un adio rotund. Izbucnind în lacrimi, ieși lăsând ușa larg deschisă. Scena aceasta era la indigo, de parcă făceau repetiție pentru teatru, teatru existențialist… era a cincea sau a șasea oară. Nelu lăsă ușa așa sau nici nu observase, cu o mimă acră într-un sine necăjit, recompuse numărul de fix al lui Vasile Sădea. – Mă asculți?… – vreo treisprezece alo-uri – Vasile, ce faci, dom’le, te-am sunat, cu cine te… – Păi, la tine sunam, gând la gând cu… fierbeam și eu că ești ocu… a fost lăptăreasa la mine, m-a certat, nu suportă firea mea de vizionar, mă știi, sunt, deși sunt și un pupălău destoinic… – Ești un li (fraiere-ul îl zise în gând) nge… Cu Luna voi limpezi scurt, tentează revoluții și eu conservator… nu, nu va dura sau nu a durat… – Nelu, mie, eu, mi-e greu, eu nu, nu pot sta așa. Or fi având Nelu și Vasile afinități, dar și diferențe și acestea din urmă devin evidente și supărătoare, fie din contradicția propriilor interese, fie din trecerea lor în banal, consumându-se… Nelu, tocmai curcănos, încheiase o ceartă proaspătă, deși aceeași, iar Vasile, în loc să-l felicite masculi… gândurile începură a-i rătăci neascultând nimic din ce-i zicea fără întrerupere Vasile, lăsându-i falsa impresie că e scufundat în profunzimea celor rostite… gândurile îi rătăciră prin păduri ireale și se trezi într-un desiș de întrebări de genul: «câte păduri au fericirea de a nu deține taine, sunt netede, uniforme, precise?» sau «câte pâraie au onoarea de a se vărsa direct în mare, neculese de fluvii?!» urcă… din ce în ce și «din-ce-în-ce»-ul se varsă în întunericul care nu cunoaște somnul, nici zburdălnicia culorilor… nici… la un moment dat, lăsă receptorul să spânzure în firul spiralat cu vocea lui Vasile cu tot și ieși în balcon, atras magnetic de o muzică din ce în ce crescând, alămuri împingeau un cortegiu funerar, anacondă senilă… Pentru Nelu era important nu cine sau de ce a murit, ci muzica și carul imagistic, convoiul jumătate tăcea, iar această jumătate ținea o jumătate a sa proprie, individuală, rotundă… Iar jumătățica cealaltă tăcea din tăcere colectivă, comunitară, publică… lui Nelu îi păru că înțelepciunea nu-i tăcere cum zic unii c-ar fi, păi cum ar ști lumea că știu, dacă tac?! Cealaltă jumătate mare, vorbea-vorbea neîntrerupt, șiruri galactice de întrebări fără noimă adresa fiecare la fiecare – nimeni nu trebuia să răspundă, nici nu se cerea, puneau întrebările doar ca să se convingă individual că «nu el este mortul» de data asta și dacă… dacă plângea vreunul, își plângea propria posibilă și probabilă moarte! Moarte prin deces, prin murire… Convoiul căpătă sinuozitatea străzii cu colț de clădire cu tot, și muzica, musai tristă, îi sugera mai degrabă un balet absurd cu teatru absurd, cu… de un impresionism cinic și cu șuvițe comice pe alocuri… acum se dilua, muzica prelingându-se ca apele șiroaie când plouă… în pământ… ori… nu cumva au intrat deja în mormântul proaspăt cu toții: mortul autentic, convoiul, fanfara, popa, derbedeii care adună bănuții după ce se citesc vămile?! Consumat și deja uitat acest clișeu, se întoarse la receptorul care, astâmpărat, spânzura tâmp. Îl luă și zise aiurea un «Da», nimerind tocmai când Vasile sfârși întrebarea: «Nelu, tu mă crezi cumva un idiot?!» Încercă să dreagă busuiocul, dar auzi «tronc»… Vasile, furios, închise… ușa la dulap după ce luă o sticlă cu spirt pe care îl turnă pe receptor în partea cu microfonul… apoi, smulse receptorul, își puse pardesiul și ieși trântind ușa. Aceasta, neînchizându-se, o trânti din nou, apoi, delicat, o redeschise, uită umbrela și, după un minut, era în stradă. În stradă, aglomerație mare – mașinile făceau înainte-înapoi cu viteză, frânau brusc și iar… tot așa de la un semafor la altul: neapărat roșu! Voia să ajungă acasă la Nelu Minos, să-l întrebe, privindu-l în ochi, treaba cu idiotul… acel «Da» îl luase cu el ca pe o săgeată groasă fix în inimă, sectorul amor-propriu. În drum spre cartierul Lumânărari, unde locuia Nelu, încotro-ul nu avea decât o direcție: prin parc, iar parcul avea un efect aparte asupra lui Vasile, Vasile Sădea… aici sunt… mistere – deci, astfel începutul introducerii poveștii acesteia ia sfârșit aici, capitolul următor îl așteaptă pe Vasile dincolo de parc și cât eu ocolesc parcul, vă rog să vă procurați niscaiva răbdare, în caz că nu aveți! _______________ |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate