- mulțumiri lui pistilic, care a făcut din această poveste o încîntare pentru autor -



A fost o dată ca niciodată, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un prințișor.
Un prințișor de-o șchioapă, cu un păr negru tăciune, cu căluț și sabie de lemn, cu coroană bătută în nestemate, lucioasă ca un soare de amiază, făcută îndeosebi pentru el de un meșter făurar, cel mai priceput din toată împărăția.
De toate avea prințișorul, doar inimă nu. Atîta era de răzgîiat, atîta era de nemulțumit de tot ceea ce primea, atîta de arțăgos și îmbufnat, că însuși împăratul, tatăl lui, nu mai știa cum să o scoată la capăt cu el. Ba îi comanda un cal alb, cu stea în frunte, din împărăția vecină, ba o clepsidră cu praf de lună, ba dădea poruncă să se bată degrabă o nouă monedă cu chipul prințișorului. Dar nimic nu-l mulțumea. Stătea singur, cît era ziulica de lungă bătînd cu nuiaua la rînd peștișorii aurii din eleșteu, țipînd la copiii slugilor și lovind cu piciorul animalele, care începuseră să ocolească pădurile din împărăție de răul prințișorului și luaseră calea străinătății.
Urșii bruni fugiseră să hiberneze peste iarnă în pădurile de argint ce străjuiau împărăția la nord, iepurii fugiseră în cîmpurile de varză peste graniță spre sud, ciocîrliile se ascunseseră hăt-departe în scorburi dincolo de orizont, spre răsărit, departe, departe, undeva unde prințișorul să nu ajungă să le mai smulgă penele. Împărăția, odată un loc plin de viață, cu baluri și valuri de rîsete, era acum înțepenită ca inima lui. Însăși împărăteasa zăcea ca țintuită de o boală grea, la ea în iatac, plîngînd amarnic.
Dar prințișorul rămînea neîndurat și nu pierdea nici un prilej să își strice jucăriile, să strige la toți cei din jur, veșnic nemulțumit, să arunce cu farfuriile din aur în bucătăreasă și să răstoarne gălețile cu apă din fața grajdurilor.
Copiii de pe la curte și din toate zările împărăției, învățați cu felul năzuros al prințișorului, fugeau de cum îi zăreau vîrful coroanei ițindu-se prin curtea palatului. Se ascundeau care încotro, își păzeau jucăriile de furia prințișorului, fetele își strîngeau cozile în vîrful capului de teamă că prințișorul iar le-ar tăia cu foarfeca lui de argint. Pînă și căluții de lemn se îngrămădeau grăbiți în cele mai întunecoase cotloane ca să scape de urgie.
Astfel treceau zilele, prințișorul era tot mai singur și tot mai înnegurat.
Prin împărăție, oamenii erau din ce în ce mai sărăciți de biruri, mai slabi și mai ogîrjiți, mai triști și mai tăcuți. Munceau din greu să îi facă pe plac prințișorului, trimițînd jucării care mai de care mai ingenioase, puneau de-o parte cele mai frumoase fructe pentru a le trimite la palat, se întreceau să aducă cele mai lungi săbii, cele mai albe perle, cele mai fine mătăsuri pentru hainele împărătești.


***

Doar un bătrînel ascuns într-un cotlon uitat de sat nu știa nimic de toate acestea și-și vedea de meșteșugul său sîrguincios și fericit de tot ceaa ce-i ieșea din mînă. Era bătrînul Stradivari, scripcar și artizan de viori. Nu și-l amintea nimeni să fi fost vreodată tînăr. Părea să fi existat acolo, în căsuța din pădure încă de la începutul vremurilor, tăcut și atent.
Într-o iarnă cumplită de crăpau pietrele sub ger, găsise pe prispă într-un coș, un mormoloc de fată. O luase cu tot cu coș și zdrențele în care era înfășurată și o crescuse fără să se întrebe a cui e și dincotro vine.


***

Între timp, la palat, erau pregătiri grăbite și vuiet mare. Prințișorul împlinea 12 ani. Tot palatul era dat peste cap, bucătăresele nu mai pridideau să taie la orătănii, să împăneze, să fiarbă, să coacă, să orneze, să amestece legume exotice, mierle, fazani, purcei de lapte, ce să mai, bucate cu mirodenii din cele mai îmbietoare, platouri care gemeau de atîta risipă. Prințișorul urlase toată ziua la valeți, spărsese toate candelabrele de cristal din sala tronului, și plînsese înfuriat, și bicuise grăjdarii care nu reușiseră să îmblînzească un cal sălbatic pe loc ca să-l poată el încăleca. Micile contese îi cîntaseră balade despre eroi pînă cînd prințișorul le smulsese harpele și le aruncase pe focul din șemineu, măscăriciul era de mult ascuns sub tron și se smiorcăia disperat de răutățile micului moștenitor.
Dar, în ciuda tuturor pregătirilor, a canonelilor tuturor celor de la curte de a-i intra în voie, prințișorul iarăși sfîrși prin a rămîne singur și părăsit, departe de copiii de la curte care deja se plictisiseră de atîtea lupte cu sabia și se alergau rîzînd de mai să se prăpădească aruncîndu-și cu bucăți de tort cu cremă de ciocolată și căpșuni. De prințișor uitaseră toți.


***

Tot bătînd cu o nuia în copaci, de ciudă și necaz, prințișorul se îndepărtă cît putu, pînă cînd nu mai auzi hărmălaia copiilor și rămase doar el cu luna și copacii tăcuți din pădure.
Și, pe cînd suduia și lovea frunzele cu mai mult năduf, din întunecimea pădurii răsări o babă urîtă ca noaptea, cu un nas încovoiat pînă la pămînt, cu ochi mici și înfundați sub niște sprîncene negre și stufoase ca niște veverițe adormite. Cotoroanța se apropie sprijinindu-se într-un toiag noduros, întinse un deget ca o gheară de uliu spre prințișor și spuse cu un glas de tunet rostogolit prin cer:
- Rău prințișor mai ești! De piatră ți-e inima și iute ți-e mînia! În piatră să te prefaci și tu și să nu te mai faci la loc om decît cînd ți s-o încălzi inima de-ajuns să topească piatra!
Și cotoroanța atinse cu toiagul inima prințișorului, care se prefăcu pe dată într-o stană de piatră.
Trecură anii; pe prințișor îl căutaseră toți curtenii, sătenii, ba chiar împăratul însuși și chiar împărăteasa, dar nu reușiseră să dea de urma lui pe nicăieri. Plînsese împăratul, plînsese împărăteasa, dăduseră de veste că celui ce l-o găsi și l-o aduce nevătămat la palat îi vor da jumătate de împărăție, dar nimic nu îi ajută.


***

În adîncul pădurii, în căsuța de lemn a bătrînului scripcar, fata apărută de nicăieri pe prispa lui creștea văzînd cu ochii. Era de-acum înăltuță și zveltă ca o salcie și nu era om să nu o iubească, atîta îi era de neasemuită frumusețea și de blîndă vorba. Avea un păr lung și galben ca un lan de grîu însorit, ochii îi păreau cele mai tainice stele din cer și un zîmbet care înmuia pe oricine călca pragul bătrînului Stradivari. De la o vreme, fata se învățase a-l ajuta pe bătrîn. Și, încet-încet, în ascuns, deprinsese cîntatul la viorile ce ieșeau din mîinile noduroase ale scripcarului. Seara fugea în pădure, în locuri neștiute de nimeni, desfăcea cu grijă capacul cutiei și scotea cea mai nouă vioară pe care o găsea în atelierul bătrînului, încă mirosind a ceară de albine și a lemn proaspăt. Și, de cum atingea cu arcușul corzile, toată natura prindea a fremăta. Fredonau cu ea vînturile de la apus și de la răsărit, frunzele copacilor se infiorau și sunau ca bănuții de argint și chiar stelele își aprindeau felinarele ca să o vadă mai bine.
În seara aceea, scripcarul adormise fără a mai mînca, atîta era de obosit și de fericit. Terminase spre amiază o vioară mică, din lemn roșu și lucios, care scotea cele mai gingașe sunete pe care nici chiar el nu le mai auzise vreodată. Îi pusese căluș alb din os de unicorn și cuie lăcuite. Și, de cum o terminase de închegat, adormise frînt cu capul pe tăblia mesei de lucru.
Fata se bucură văzînd așa frumusețe, o prinse cu cea mai mare blîndețe, o vîrî sub hăinuța zedrențuită și ieși în vîntul rece de toamnă cu gîndul să nu o lase din mînă pînă n-o da prima rază de soare a dimineții.
Se adînci în pădure pînă ajunse într-un luminiș ferit, scoase cu grijă vioara din hăinuță, o potrivi sub bărbie și începu a cînta. Atîta de dulce se strecurau sunetele afară din cutia viorii, atît de duios se unduia arcușul pe corzi, atît de blînd se suia cîntecul spre cerul înstelat, încît se opriseră și norii din drumul lor ca să asculte și să se minuneze. Și, pe cînd triluri-triluri se agățau în crengile copacilor, de-odată ceva se mișcă în inima prințișorului. Un fior poate, ori ceva ca o lacrimă fierbinte, ca o mîngîiere așteptată prea mult tresări în pieptul lui de piatră și începu a sfredeli în afară. Și pe măsură ce cîntecul zbura tot mai sus, flacără aceea ce se aprinsese în inima prințișorului se întețea și se ițea tot mai înspre afară topind piatra ce îl acoperise atîția ani.


***

Se spune că și în zilele noastre, dacă te încumeți și treci în puterea nopții prin luminișul acela, te poți așeza să îți tragi sufletul pe o grămadă de pietre albe, din care străbate căldura chiar și-n miezul celei mai cumplite ierni, ca să asculți pierdut sunetele acelea fermecate pe care stelele încă se mai ceartă care să și le atîrne în urechi.
Și poți să vezi, dacă ții ochii mijiți, flăcăruia aceea rubinie care i-a încălzit prințișorului inima împietrită.