21

Arborii parcului se împodobiseră cu sute de ciori, ca pentru o sărbătoare continuă. Erau atât de multe ciori! Le știa din totdeauna, dar parcă niciodată nu fuseseră atât de multe.
Acel oraș își serba libertatea care se consumă pe sine, iar cu restul de energie, pe care o mai avea, îi consuma pe cei care se considerau a fi liberi...
Ciorile atenționau sonor că moartea se odihnea în venele timpului și ale oamenilor, ea nu fusese încă îmbrâncită prin îmbrâncirea din decembrie ’89. În rest, numai dobândiri! Arborii întâmplați țineau piept întâmplărilor timpurilor și orașului, să nu vină să se înece sau să se răsfrângă peste Jiu. Oamenii căutau în acest parc un confort pe care să și-l autostimuleze, de parcă ar fi știut că l-au pierdut undeva, de mult, pe cel real și propriu. Românii au obsesia singurătății, cred în rolul ei de a ameliora tristețea. Atunci, păreau a fi însetați de arbori și de potecile ascunse printre ei. Copacii uscați pieptănau pletele cerului, cei verzi îi aduceau acestuia ochii mai aproape, aproape de oamenii simpli, rezervați și atenți numai la ceea ce se întâmpla cu ei, nicidecum atenți la ei înșiși…
Entuziasmul și bucuria de după Revoluție se pierduseră, călcate în picioare în tropotul speranțelor, de când fuseseră speranțele mânate în cârduri mari către mai toate modelele economice ale lumii, suedez, japonez… Diversitatea lor fusese împrăștiată și dezbinată de foamea care vine într-un mod unic. Fețele oamenilor rămăseseră doar pentru trecerea timpului, boală inevitabilă și victorioasă, în nici un caz pentru zâmbet, pentru această particularitate a omului. Singura latură a economiei de piață, care prospera în spiritul oamenilor, era invidia. Acelor „privatizați” li se inventaria, în amănunt, des-părțirea radicală de restul, de „concetățenii” la care se apela mereu pentru diversele probleme pe care le avea conducătorul zâmbitor. Întreprinzătorii se apropiaseră mult de reprezentarea pe care o au, în satul românesc, cei care fac afaceri: când i se spune cuiva că este afacerist, este același lucru cum i s-ar spune șarlatan, escroc. O mare insultă! Posibil ca și judecata aceasta să vină de undeva, românii să fi constatat istoric că pe aici afacerile nu au posibilitatea să se desfășoare altfel, ci numai prin infracțiune, prin înșelarea cuiva... Nu credea că sensurile cuvintelor se extind întâmplător, capătă de la sine semantici străine, datorită unor afecte arbitrare, ci, mai degrabă, fenomenul se întâmplă în urma unor constatări precise, care simt nevoia identificării în cuvinte folosite deja, în interiorul aceluiași scop, deși demersurile ar fi trebuit să fie diferite.
Lucrurile reintrau în normal, viitorul țării, semeț și tare, cu vârful ascuns în nori de lapte, se împărțea grăbit în viitorul căutat de către fiecare om în parte. Se risipea întocmai ca un munte subțire de cretă. Organismul comun, unitatea, durase doar o săptămână, atât timp cât românii își cuceriseră țara din nou. Cel puțin în aparență…
Libertatea cea mare, care se zbătuse un timp în mâinile lor, reușise să fugă, lăsându-i obosiți, greu recuperabili vieții românești. Se întorceau acasă, câte unii având în dinți sau în mâini bucăți rupte din hainele acelei libertăți grase, de la început. În curând, avea să rămână sub pieile timpului chiar și această invidie, pasiunea atentă pentru celălalt.
Timpul se desprindea calm, negru, ca un șarpe de casă, din tufele de mărăcini ale evenimentelor recente, lăsând în urmă, agățate pașnic, ornamental, pieile de întâmplări știute. Șarpele creștea ascuns, tainic, iar oamenii aveau posibilitatea să constate asta, dar fără să îl vadă vreodată cât de mare este cu adevărat, cât de mult a crescut… Aveau acces la mitul lui numai din povești! Rostite la televizor, citite prin ziare, auzite prin hale de producție și birouri.
Românii rămăseseră din nou singuri, simpatia lumii occidentale, de când aceasta văzuse că România luptase pentru același tip de machiaj pe care îl folosea și ea, pentru aceeași mască a primirii vremurilor, se retrăgea definitiv într-o parte a sufletului, parte responsabilă cu simpatiile bruște și de scurtă durată. Peste aceasta, pornea către români alt tip de atitudini, îmbunate pe ici, pe colo de împărtășirea unor interese și a unor viziuni comune.


Românii vor fi singuri, niciodată nu înțeleg că sunt singuri. Cer și așteaptă mereu ajutor sau se raportează la altcineva. Nimeni dintre cei mari nu au cum să aibă proiecte importante împreună cu ei. Din această cauză vor rămâne singuri și însingurați. Așa a fost de când e lumea. Aici, singurătatea este o dobândire metafizică, o teologie. Biblia singurătății românilor e doina, cântată pe sub poalele pădurii  linie de graniță între spațiul social al așezărilor și spațiul spiritual al codrului. Dor, pendulare, căutare și nehotărâre. Cine ascultă cuminte doina, înțelege relația românului cu lumea.
Toate visele lor li se vor întipări numai pe gât, semne cutanate că a trecut un timp în care au visat, în care au dorit ca lumea să îi bage în seamă… Dacă le-ar lua cineva visul, nimic nu ar mai rămâne din ei, ca să mai poată trăi în lumea reală, înfrântă și acceptată printr-o închipuire a ei. Fără visare, românii se simt sfâșiați structural. Chiar îi urăsc pe cei care nu le alimentează slăbiciunea, pe cei care nu sunt vânzători de iluzii… Românii, datorită unei deficiențe de construcție genetică, nu încap în realitate. Au nevoie de proiecție, chiar dacă realitatea în care se găsesc este cu totul potrivnică ideației optimiste care le este propusă. În consecință, rostul de existență al românilor este să poarte mai departe visul... De veacuri sunt cultivatorii acestui ogor uitat al omenirii, visul… Aceasta este menirea lor. Din când în când, sunt răsplătiți de către Dumnezeu cu victorii mici, cu păstrarea țării, cu întregirea ei, cu alte vise mai mari… Iar, dacă le-ar extirpa cineva visul, această cangrenă canceroasă, acest cancer care le hrănește organismul, într-o patologie inversată, ar rămâne pe veci schilodiți, târâtoare pe pământ, fără posibilitatea de a se mai ridica în picioare pentru a primi pe frunți lumina dimineții.
Poate că, datorită firii noastre, o fi găsit aici Dumnezeu o brazdă bună pentru tainele și pentru înțelesurile Lui impuse. Niciodată românii nu au vrut să îi schimbe teoriile, i-au acceptat dogmele ca pe un dar mare, ca pe o dovadă a iubirii pentru ei. Asta nu a fost rău. S-au mulțumit să muncească, să iubească și să înțeleagă învățătura Lui. În viața de zi cu zi, nu au dorit decât să fie soare și să plouă. Aici, posibil să vină dimineața Dumnezeu și să îi trezească cu o atingere a genelor ochilor Săi… Iar, în cazul în care nu vine, tot ce se întâmplă în România este foarte grav!
În loc să stăpânească timpul, românii încearcă mereu să negocieze cu el. Își fac din majoritatea realităților de aici un complice. Și au mereu impresia că este cineva care îi pândește pentru a le da lovitura fatală. Acest sentiment, rămășiță subconștientă a propriilor acțiuni distructive față de ei înșiși, le alimentează, de-a dreptul absurd, chiar și patriotismul, proiectat mai degrabă înspre înapoi, decât spre înainte. Pentru că românii nu simt certitudinea viitorului, ei caută raportarea la un trecut care să îi salveze în timp. Lumea vine rușinoasă în întâmpinarea dorințelor și disponibilităților lor. Decât să se înscrie lumii, ei o recreează în raport cu particularitățile care îi supun. Nu se înscriu în ordine, nu își trădează niciodată haosul din traseul pe care l-au avut în istorie. Timpul, cel care se topește aici, nu ia forma lucrurilor și evenimentelor care sunt sau pe care le vor face românii, ci ia forma felului lor, rămânând aproape neschimbat... Aceleași situații și stări, menționate de când avem referințe scrise, au fost observate de către călători, cu multe secole în urmă, și vor fi încă mult timp, cel mai probabil tot timpul, semnele nealterării, nediluării românilor.
Esența eternității se regăsește sensibil în preocuparea de a nu face lucruri care sunt sub plăcerea imediată a omului. Altfel, întâmplătorul devine dominant lucrului știut, proiectului. Devine chiar preferabil. Curiozitatea ia din pasiunea și din necesitatea unui efort proiectat a se împlini într-o realizare care să nu fie vremelnică.


La un concurs literar, organizat de Casa Sindicatelor din Târgu-Jiu, la care participaseră automat toți membrii cenaclului, Petreanu încetând de un timp să mai trimită plicuri, nemaigăsind pentru sine rostul acestor concursuri, câștigase o mențiune căreia i se atașase o sumă de bani. Fusese mulțumit de sumă, dar nu și de ierarhia premiului… La plecare, doamna Gabriela Popescu i-a restituit un caiet, uitat cu o săptămână înainte, caiet nou, în interiorul căruia era scris doar atât:


Informații, de reținut

Paradoxul mișcării la Zenon – broasca țestoasă.

Fericitul Augustin: Există trei timpuri – prezentul trecutului, prezentul prezentului și prezentul viitorului.

În 1839, Comte introduce termenul „sociologie”.

„Numărul” 0 a fost inventat de matematicienii hinduși. În limba lor, sumya înseamnă gol.



Idei, de lucrat

Scolastica nu admitea nelimitarea spațiului și a infinitului înapoi. Dar dincolo de acea posibilă margine ce este? Mai logic, teoretic, cel puțin ca exprimare, mi se pare a fi învățătura Zen, cu acel „dincolo de dincolo”.

Seva filosofiei, a viziunii lui Hegel asupra lumii, este marea lui legătură cu istoria.

Originea matematicii ca teorie empiristă, asumată ca știință din concret, idealistă pe alocuri – numărul nepalpabil… Rezultă că este idee, noțiune. În ambele cazuri, matematica nu este decât o viziune. (de comentat, necesită dezvoltare)