Scrisoare deschisă pentru un prezumptiv (a)mic

La Petroșani este miezul nopții. Eu încerc să scriu un reportaj despre doi bătrâni și niște copii handicapați. Și mă apucă dorul de mama mea. Și de copiii mei plecați prin străinătățuri. Și mă întristez. Și-mi vine să plâng pentru păcatele acestei lumi de pomină. Și mă resemnez. Și tac. Până la urmă las naibii reportajul că tot degeaba... Și încep să-i scriu fiicei mele Codruța, aflată într-o capitală din buricul Europei democratice. Că așa-i pe lumea asta, te apucă dorurile, nostalgiile și alte alea tot la ore nepotrivite. Că dacă nu am fi atât de, puncte, puncte (mă refer la mine, la persoana care este, că pe alții nu sunt eu ăla care să-i judece și poate că e mai bine așa), ne-ar apuca aceste năbădăi la ore potrivite, cum ar fi la masa de prânz, că și așa halim prea mult de o să devenim cu toții (mai puțin înscăunații noștri, care se sacrifică, ceas de ceas, pentru ca noi, cei mulți, să o ducem cât mai bine, nu-i așa?), o să devenim toți românii (era să scriu romanii) niște burghezi burtoși și ghiftuiți (ceea ce ar da rău la imagine), cu aere de democrați balcanici de n-o să ne mai ajungă nimeni la nas nici cu prăjina de săritură în înălțime. Că a ne da mari în gara mică ne pricepem, până când, alți democrați, mai vestici, (nu mai veștezi) vin și ne suflă în ceafă de ne facem fulgi de păpădie și tăcem dracului din gură cu mătușile noastre cu tot. Și asta pentru că suntem mult prea uniți în (ne)cuget și (ne)simțiri. Că dacă există pe undeva ceva, bine închegat și rânduit, facem noi cumva ceva, găsim noi o soluție, pentru a face praf ceea ce au făcut alții. Bunăoară, mă gândesc cu deplină satisfacție, mulțumire și mândrie patriotică la grizonatul Frunda-baci care, din fotoliul moale de parlamentar european, declară nonșalant, că el nu vorbește lumii despre poporul român care l-a trimis acolo, ci despre alt popor ce nu l-a trimis nicăieri și noi, poporul, nu-i așa, l-am iertat. Că de aia ni s-a dus vestea peste mări și țări, până la arabii și musulmanii din Thailanda, că suntem un popor bun.
Nu i-am ajutat noi, oare, pe amărâții de americani în meciul cu talibanii și-n alte meciuri de fotbal american? Drept pentru care, ei, prietenii, colaboratorii noștri, ne-au auzit chemarea și speranța și s-au făcut încoace, fuguța, fuguța, cu jucăriile și șoferii lor cu tot. Și or să plece când vor ei. Buni cum suntem, nu i-am chemat doar pentru un picnic în Câmpia Bărăganului. Nici nu putem fi atât de nesimțiți să le spunem: Băieți, ați mâncat, ați băut, acum duceți-vă acasă că vă așteaptă nevestele. Noroc că adepții lui Allah sunt niște creaturi pașnice și împăciuitoare. Plini de umor cum sunt, nu ne vor trimite vreun porumbel voiajor, care, orbit de strălucirea minunatului și micului nostru Paris, să se prăbușească, dintr-o eroare păsărească, peste Palatul Parlamentului.
În încheiere, aș vrea să-ți mai spun ceva important. Foarte important. Legat tot de o veste care umblă slobodă prin lumea asta mică și amărâtă:
S-a spus și încă se mai spune, pe ici pe colo, că minerii sunt niște oameni duri, niște brute fără inimă. Că beau mult trăscău, că își bat muierile de trei ori pe zi, că au o plăcere deosebită de a ciomăgi ’telectualii miopi.
Este totalmente fals, domnule. Păi dacă ar fi așa, crezi matale că Valea Jiului ar avea atâția câini în custodie? Sute de câini, de toate mărimile, culorile politice și orientările sexuale, care au venit pe Jiu în sus, pe Jiu în jos, cu autostopul, pe jos, dinspre centrul județului, dinspre județele învecinate, au venit care cum au putut, atrași de bunătatea oamenilor de aici, atrași de mirajul bunăstării și al belșugului ce domnește peste Vale.
Nu, domnule, să nu mai crezi ce se spune despre mineri. Ei sunt oameni iubitori de semeni și de câinii altora. Ca și edilii orașelor noastre, ce trăiesc în pace și deplină armonie cu fauna înconjurătoare.

Al dumitale devotat prezumtiv,
Ion Pascal Vlad