Macii roșii ai speranței


Capitolul VIII

Era o după amiază frumoasă de început de toamnă, când verdele intens al frunzelor începe să facă loc nuanțelor galben-ruginii, iar prin grădini să se dezlănțuie orgia policromă a crizantemelor. Stăteam pe terasa din spatele casei, bucurându-mă de mângâierea blândă a soarelui, care în astfel de zile mai reușea să amintească de strălucirea și căldura verii abia încheiate. Inspiram cu nesaț aerul încărcat de miresme, pe care doar acest anotimp le poartă cu sine, ca pe o matricolă sau alt semn distinctiv.
Nimic nu părea că ar fi în stare să tulbure acea armonie perfectă și totuși, de multe ori, soarta ne lovește cu fulgere și trăsnete căzute din senin.
Ascultam muzică și citeam, sau mai bine zis, reciteam "Shogun"; impresionanta frescă a unei Japonii exotice, fascinat de forța și acuratețea cu care Clawell reușise să reproducă o epocă dispărută; dar poate tocmai din acest motiv, mult mai impresionantă raportată la nivelul de înțelegere a unui mod de viață total necunoscut nouă europenilor. Alungam uneori câte o muscă mai insistentă, care părea că urmărește rândurile, într-un soi de lectură dezarticulată. La un momentdat, mi-am dat seama că nu mai eram singur. Paul și Valentina stăteau în spatele scaunului meu, neândrăznind să-și facă simțită prezența.
Mi s-a părut că surprind pe chipurile lor, aceeași expresie vinovată pe care o aveau atunci când combinau vreo poznă mai serioasă, așteptând mai apoi să vadă, care va fi reacția noastră.
- Hei pisoiași! Ce face-ți voi aici?...Cum a fost astăzi la școală?
- Mmm...Bine...îngăimă pe un ton nesigur Valentina.
- Ia veniți și așezați-vă aici lângă mine, i-am îndemnat, făcând semn către scaunele pliante dimprejurul mesei.
Mi se pare, sau chiar aveți să-mi spuneți ceva important?
Urmând îndemnul, s-au așezat, numai că păreau oarecum indeciși în privința confesiunii pe care le-o sugerasem.
- Haide, goliți sacul! Ce s-a întâmplat?
- Tati, este adevărat că vrei să ne părăsești? m-a întrebat brusc Valentina; fixându-mă în același timp cu o privire tristă, care parcă vroia să se convingă de faptul că motivația presupusului gest, nu era prin nimic legată de vreo greșeală a lor.
Întrebarea ma lovit ca o torpilă, lăsându-mă fără grai pentru câteva momente, simțind simultan un junghi în inimă, care parcă recepționase șocul unei descărcări electrice de ordinul a câtorva mii de volți. Eram realmente năucit de gravitatea ideii cuprinsă în această întrebare și mai ales, de faptul că picase atât de neașteptat, surprinzându-mă total nepregătit să o înfrunt; ca și când, cineva m-ar fi oprit pe stradă, cerându-mi soarele de pe cer...ca să-și aprindă o țigară. Priveam cu disperarea celui care simte că se îneacă când la unul, când la altul; așteptând inutil un gest salvator, însă deslușeam în ochii lor o expresie la fel de înspăimântată ca și a mea. Acest lucru m-a ajutat să-mi mai revin puțin, conștientizând faptul că ei, dragii mei copii, aveau mult mai multă nevoie de ajutor decât mine în acele momente; chiar dacă nici pentru mine nu era simplu, câtuși de puțin.
- Cine va spus așa ceva?!...
- Mami! au răspuns într-un glas.
- Și voi ați crezut o asemenea prostie?!
- Mmm...Nu...La început, nu; însă mai apoi, a spus că tu ți-ai găsit pe altcineva...o altă femeie...așa că vrei să pleci și să ne lași.
Rostind aceste ultime cuvinte, ochii Valentinei se umplură de lacrimi, care nu întârziară prea mult, până să apară și în ai lui Paul.
Dumnezeule! Ce tortură ar putea egala, durerea pe care o simte un părinte care-și iubește copiii, văzându-i cum plâng- și ceea ce este și mai grav, tocmai din cauza unui asemenea motiv?
Aceeași durere sfâșietoare de mai înainte îmi străpunse inima, iar un nod sufocant mi s-a proptit în gât. N-am mai putut să rezist și-am izbucnit si eu în lacrimi.
- Nu este adevărat!! Nimic nu este adevărat!!...Minciuni!! Minciuni și numai minciuni!!...Cum aș putea oare să vă părăsesc??!!...
- Mami așa ne-a spus...acum câteva zile în urmă; dar până acum, n-am avut curajul să-ți spunem și ție...
- Dragii mei. Voi ați văzut că de la un timp, între mine și mama voastră, lucrurile nu stau așa cum s-ar cuveni într-o familie. De obicei, când se întâmplă ceva neplăcut, puțini sunt aceia care stau să se gândească, cum ar fi mai bine de făcut, pentru a depași acea situație; iar din păcate, nici noi nu am făcut excepție.
Totul a căpătat aspectul unei confruntări, lipsită de orice reguli de onoare, în care contează doar dreptatea și adevărul personal.
- Dar de ce nu vreți să puneți odată capăt acestei situatii? imi ceru Paul.
- Ei bine! Acest lucru, nu-i tocmai lesne de explicat; dar am să încerc să o fac și sper că o să și reușesc cumva.
Tot răul începe de obicei, din cauza unei lipse de înțelegere din partea unuia dintre cei doi, a unor fapte sau gesturi mărunte, care mai apoi, odată cu trecerea timpului se amplifică, căpătând încet-încet proporțiile unei catastrofe ireparabile. Fiecare om are un mod propriu de evaluare a lucrurilor, însă din păcate unii exagerează cu bună știință, deformând realitatea concretă, analizând totul prin lentile măritoare, închipuindu-și în mod greșit, că doar cu ochiul liber nu ar putea să vadă suficient de bine. În acest caz, evident că rezultatul acelei evaluări este fals; ca și când voi la școală, într-un exercițiu de matematică unde ar trebui să simplificați, ați folosi dimpotrivă procedeul amplificării într-un mod diferențiat pentru fiecare factor în parte...
Din tăcerea care s-a așternut după încheierea acelui discurs, am realizat că explicația dată, nu era tocmai în măsură să risipească îndoielile generate de necunoaștere; deoarece, continuau să mă privească la fel de nesiguri și debusolați ca la început. Cel mai greu este să încerci să prezinți cuiva lucruri și aspecte care au legătură cu etica sau trăirile sufletești; iar asta mai ales, la o vârstă la care înțelegerea este limitată din cauza lipsei de experiență, pe care nimeni în mod normal, nu poate să o pretindă în asemenea cazuri. De fapt, uneori nici în cazul unor adulti, concluzia unui astfel de tip de analiza, nu este din păcate pe măsura așteptărilor, iar aceasta se datorează unei multitudini de factori care prin combinațiile produse, sunt capabile să vicieze rezultatul final. Nu se poate pretinde de exemplu, unui individ care a trăit într-un mediu social divers de cel la care se face raportarea, să înțeleagă și să accepte lucruri despre care nu are nici cea mai vagă idee.
Dacă uneori ne dojenim copii că ascultă muzică la un volum asurzitor, ori proprii părinți atunci când îmbracă haine care au ieșit de mult din canoanele modei actuale, nu se poate spune că suntem lipsiți de puterea de înțelegere cauzată de vârstă, ci numai de indisponibilitatea de înțelegere momentană a unui comportament diferit de al nostru.
- Dragii mei, am reluat eu discursul întrerupt de aceste reflecții. Lucrul pe care vreau să vă fac să-l înțelege-ți acum, este, că oricare ar fi relația dintre mine și mama voastră, pentru voi, eu am să fiu mereu același ca și până acum și nimic din lumea aceasta nu va putea să mă determine vreodată, să încetez să vă iubesc și să vă fiu mereu alături.
- Asta înseamnă, că nu te-ai gândit să ne părăsești, îmi ceru confirmarea Valentina.
- Bineânțeles că nu!
- Și nici pe mama? interveni Paul.
- Nici pe ea, i-am răspuns, chiar dacă de această dată nu eram animat de aceeași convingere, ca în cazul primei întrebări.
- Tati...Uite...Eu te rog... să nu te superi pentru întrebarea pe care am să ți-o pun, mi se adresă timid Valentina. Este într-adevăr la mijloc o altă...femeie, așa cum ne-a spus mama?...
- Mama, draga mea, spune multe și cel mai adesea, nu are dreptate. Dacă ar fi cineva dispus să o creadă, atunci acel cineva și-ar putea închipui că eu sunt cel mai rău om de pe fata Pământului. Am să vă spun acum, ceea ce i-am spus și ei de nenumărate ori, dar din păcate nu m-a crezut.
Nici o altă femeie nu m-a interesat din momentul în care ne-am căsătorit.
- Noi te credem tati, mă asigură Paul.
- Bine că măcar voi mă crede-ți!
- Mama spunea că până și în spital ai avut o legătură cu o infirmieră, căci așa i-a spus ei cineva care lucrează acolo, continuă Valentina tirul susținut al întrebărilor.
Câtă răutate putea să încapă în sufletul Laurei, dacă-și luase libertatea să le vorbească despre asemenea lucruri unor copii. Eram scârbit de această manevră murdară, prin care urmărea să-i atragă de partea ei, făcându-i părtași la o așazisă vinovăție, pe care mintea ei bolnavă, o plăsmuise, ca de altfel multe altele înaintea acesteia.
- O legătură?!!...Și mă rog ce legătură aș fi putut să am eu cu acea infirmieră, având în vedere starea în care mă aflam?...Este adevărat că m-am bucurat de o atenție deosebită din partea tuturor, căci altfel probabil n-aș mai fi acum, aici cu voi, ci în cu totul altă parte; însă asta s-a datorat cred eu și faptului că o lungă perioadă de timp, nimeni nu s-a interesat de sufletul meu. Am fost ca să zic așa, asemeni unui orfan care inspiră doar milă celor dimprejurul său.

* * *