Un copil primește un cadou de la tatăl său proaspăt întors dintr-o călătorie în interes de serviciu. Chicotitul și săruturile ce presează obrazul ras și mirosind a after shave trezesc în părinte dorința de a petrece de acum înainte mai mult timp cu odrasla sa. Îl iubește pe Mihăiță. Cum ar putea să nu fie așa? Să dea la o parte mândria ce-i clocotea în vene cu 6 ani în urmă, când asistenta-l anunța că are un băiat? Nu, nu, niciodată! Deschide servieta și scoate hârtia colorată ce învelea minunăția pe patru roți. Mihăiță-și dorea de multă vreme un jeep cu telecomandă.
„ - Tatiiii, esti cel mai tare!!! Brrruuummm, brruuummm. Uite ce frumoasă e!! Mulțumesc tati!”
Alte râuri de zâmbete se revarsă din sufletul și de pe fața copilului care, mituit cu bomboane zile-n șir de mama lui, și-a așteptat tăticul foarte încrezător. Mașinuța care face acum cute covorului persan din cameră și se lovește de tot ce-i iese-n cale era subiect de discuție între Mihăiță și mama sa, doar că i se spunea „cadoul pe care-o să ți-l aducă tata dacă o să fii cuminte”. A crezut, l-a așteptat și l-a primit.
Dorințele împlinite aduc după ele cele mai mari mulțumiri.
Tatăl îi trage șmecherește cu ochiul soției sale iubite, care a asistat la scena din bucătărie.


***


Nu cred că altcineva în afară de el putea să simtă o durere mai cruntă-n suflet decât cea pe care-o simțea el când era nevoit a le numi „mamă” pe toate cele 5 angajate din orfelinatul ai cărui pereți interiori îi cunoaște de 7 ani de zile; cum e să n-ai tu mama ta care să-și dea și viața să te știe fericit. E „mama Maria”, „mama Tanța”, „mama Violeta”, „mama Tina” și cea mai în vârstă , „mama Sabina”. Femei cu suflet mare, dar cu o palmă și mai mare pe care ți-o lipesc de obrajii subți și palizi de câte ori au ocazia. Aici ești departe de lumea de afară, de cealaltă parte a gratiilor albastre, deși până la trotuar nu sunt mai mult de 5 metri. Zilele sunt toate la fel. Mirosul același. Fețele aceleași. Portocalele și cadourile pe care le descarcă în preajma sărbătorilor din camion nu vor ajunge niciodată pe mâna bătuților de soartă din orfelinat. Întotdeauna copiii îngrijitoarelor vor fi mult mai fericiți pentru că ei vor mușca primii din batoanele de ciocolată și vor simți mirosul fructelor oranj.
Ce motive de fericire poți avea într-un orfelinat? Gândul că la 18 ani vei ajunge client fidel al gării, ori vreun locatar al underground-ului, cu o gură de canal în loc de ușă?
George nu aruncă vina asupra părinților, pentru că nici măcar nu știe cine sunt cei doi ce i-au dat viață. Cele mai frumoase zile pentru el sunt acelea pe care le dedică gândurilor. Și-o imaginează pe mama sa naturală ca pe o femeie frumoasă, cocoțată-ntr-o caleașcă cu cai albi, care vine și oprește trăsura-n fața căminului. O așteaptă să intre și ii se agață de gât, mai mai să-i rupă colierul ce-l poartă cu mândrie. Nu-l interesează de ce l-a lăsat s-ajungă aici, acum 7 ani. De ce să răscolească trecutul când are-n față un viitor nemaipomenit!? Pentru un copil din orfelinat o mamă înseamnă totul. El nu-și dorește nimic,în rest. Își imaginează și parcă simte sărutul pe care mama lui i-l dă pe frunte. Nici nu merită să-l compari cu pupăturile lipicioase ale „mamei Tina” pe care ți le aplică de ochii lumii, atunci când vine-n vizită vreun olandez la orfelinat.
Mama lui îl iubește. George știe sigur asta. Optimismul face valuri în gândirea lui infantilă. E singurul din cei 45 de copii care gândește așa.
„ Pe mine mama mea mă iubește și-o să vină după mine cu caleașca cu cai albi, nenea!” - asta le e dat să audă străinilor care intră-n orfelinat și-i adresează vreun cuvânt copilului de 7 ani, chiar dacă e un simplu „Cum te cheamă?”. El crede că acea zi se apropie cu pași repezi.
Într-o dimineață, pe când Tanța venea la serviciu, o mână o trage de o parte iar persoana în cauză o întreabă de George. Foarte direct. Nimic altceva n-o interesează. Scopul venirii ei aici e clar. „El e George, doamnă, dar, vă rog, faceți liniște că e ora 6 și copiii încă dorm!” George sare din pat direct la gâtul doamnei. Ea îl strânge în brațe cu putere, semn că nu l-a uitat și că-l iubește. E mama lui. Și el știa că va veni! Nu a coborât din caleașca cu cai albi, dar bluza decolorată ce-o purta însemna pentru copil mai mult decât un simbol al sărăciei, însemna bluza MAMEI LUI.
Speranțele puternice aduc după ele cele mai dulci lacrimi de fericire.
Poarta orfelinatului se închide, ultimul vizitator ducând în brațe un copil. După 7 ani de zile, lacrimile din ochii lui George au un rost : și-a cunoscut mama.


***


Sună telefonul. Mă uit pe display: „Casa Hendea”. E maică-mea:
„ - Mihai , am văzut la horoscop, la pești, că săptămâna viitoare îți zice numai de bine: Succes în toate activitățile. O să știi la examene!”
E foarte fericită și habar nu am ce-i veni să creadă-n horoscopurile lui Talpă Iute. Niciodată nu le-am luat în seamă. Numai eu știu câte examene o să pic din cauză că nu-nvăț nimic. Dar ea nu știe. Și deocamdată nu-i spun. O las să se amăgească singură.
„ - Bine, bine, Mia! Merci că mi-ai zis! Mă bucur tare mult, păcat că niciodată nu s-a-ntâmplat nimic din ce am citit în horoscop!
- Nu, Mihai, serios, o să vezi c-o să fie bine!
- Bine, mami, te pup... Merci! ”
Crezul pus în rândurile optimiste ce-ți apar în horoscop naște singura sperantă în a-ți lua vreun examen.