Trăiește repede și se mișcă lent. Rezonanța metalică a gândurilor, oricât de ascuțite, se întrerupe la contactul cu fața interioară a epidermei care, deși de o calitate mediocră, funcționează perfect ca izolator fonic. O liniște apăsătoare, de mormânt, afli mai întotdeauna în preajma Eliei. Unii o consideră timidă și pe bună dreptate, atât timp cât viața o ține departe de realele-i provocări. Gândește roșu, vorbește gri. Și mai ales tace. Se ține strâns de tăcere pentru a se ancora în adânc. Răsturnat peste atâtea limbi - îmi scria - cuvântul a devenit un produs destul de neautentic al omenirii, mascând din neputință. Vrând-nevrând, cuvântul o închide în așa-zisa sferă a comunicării. Dar ea nu poate trăi închisă nici în sferă, nici în cub. Îi trebuie cerul deasupra chiar dacă uneori și el, cerul, o apasă. Nu prea des, încearcă totuși să-i atribuie funcții vitale. Atunci, se străduiește din răsputeri să-l pună în legătură cu organul de control al jocului instabil de experiențe interioare. Pentru a compensa oarecum ineficiența cuvântului consacrat în confesiune, declarație de iubire, jurământ sau promisiune. Mai ales tăcerea poate încape stările, ideile și pornirile Eliei, adesea în excludere reciprocă. Încet și aproape ridicol, vocea i se concretizează în sunete asemănătoare unor ecouri slabe, distorsionate. Îi cere un efort deosebit să se audă vorbind.

Să o îndepărtezi e simplu de tot. Nu trebuie să-i spui decât: “ești frumoasă” sau “te iubesc”. Îți răspunde fie cu un râs isteric, fie cu o mișcare anapoda a mâinii, ca o alungare fără drept de apel. Libertatea, naturalețea și ușurința mișcărilor îi fuseseră desființate, întâi și întâi, din exces de iubire. Fiece manifestare, prin însăși simplitatea și sinceritatea ei, fiece destăinuire îi întețeau mamei palpitațiile inimii, și totul se solda cu decolorarea nopților până la alb lăptos.

Laptele îi provoacă greață.

A-și proteja mama este, în cazul în care viața-i le are, unul dintre scopuri. E obsesia instalată în mintea ei după temporara alungare de acasă. Totuși, sentimentul încercat atunci când, în pantofi cu toc pășea elegant spre neunde prin stratul gros de zăpadă, fără nici un ban, a fost unul de eliberare. Cum păsările cerului își găsesc hrană, așa și-a găsit Elia țigări. I le-a oferit nașul, în tren. De atunci, mereu pe picior de ducă, straniu sentiment de mult mai acasă încearcă în locuri pe care le vede întâia oară.

Singur cuvântului destinat rugăciunii îi recunoaște forța. Realmente magică. Chiar dacă o spune mecanic, în gând, sau pe jumătate adormită, rugăciunea Eliei are efect imediat. Educată cum se cuvine, niciodată nu uită să mulțumească. Cere și i se dă, dar se prea poate că nu știe bine ce anume să ceară.

Egal unde se află, respiră aer străin. Calcă pe piatră. Rădăcinile nu se înfig. Familiarizată cu tristețea și seceta, orice undă vagă de fericire reușește să-i schimonosească fața. Atunci, oamenii o întreabă despre nefericire. Pare adaptată doar fiindcă s-a deprins cu neadaptarea. Deasupra de cuvânt, intri în rezonanță cu vibrațiile-i sufletești, dacă o știi privi în ochi. Dar și-i deschide rar. Niciodată când face dragoste.

Demult, îmi vorbea, tot cu ochii închiși, despre nevoia bărbatului de a-și manifesta forța fizică. Îmi amintesc că i-am văzut, în urmă cu ceva ani, ochii vineți. Bărbatul rănește chiar și atunci când face dragoste. Motiv pentru care, din punct de vedere al raportării la actul sexual, femeile se împart în trei categorii: cele care preferă partener de același sex, și în adevăr, doar o femeie îi poate răspunde femeii cu o tandrețe și o gingășie a gestului pe măsura așteptării. Cele care aleg să se descurce pe cont propriu, și în sfârșit, ultima categorie, reunind femeile care, încetul cu încetul, devin imune la atingere. Într-o zi, i-am găsit o însemnare pe birou: “a face dragoste e un act cu desăvârșire interior. și mă întreb cum de nu mor oamenii, cei care se iubesc, atunci când se iubesc. gradul suprem de voluptate e noul preludiu. deschid ochii doar atât cât să se poată vedea mirarea supremă. abandonul. mai ales recunoștința. unirea finală a substanțelor trupurilor recunoscându-se reciproc e sărbătoare, cadou dumnezeiesc. golul din stomac se extinde și mă absoarbe.” Însemnarea era urmată de pagini întregi mâzgălite cu cifra doi.

Când se ancorează de pământ, dar nu o prea face, poți fi martor la spectacolul unei schimbări radicale. Râde molipsitor și o lumină, mai vie și mai jucăușă decât mi-a fost dat să văd vreodată, i se aprinde în ochi. E starea în care poate face orice. Mai ales adună copiii străzii, îi hrănește și le face baie. Se tunde la zero, își schimbă mobila și mașina. Vrea să împartă tot, inclusiv inexplicabila stare de bucurie.

Apoi, frica se reinstalează, precum un șoc brusc, violent. Se închide în casă. Timiditatea îi accentuează intuițiile și pare să le transforme în clarviziuni. Aproape că și-ar putea trasa singură o linie a destinului, anume aceea pe care dragostea îi vine în întâmpinare, în toată impetuozitatea ei, cu toate elementele-i fizice și psihice, strălucitoare ca trăsnetul și irezistibilă ca instinctul. Dar, în afara datoriilor cotidiene pe care și le îndeplinește conștiincios, Elia se face ghem. De parcă toate cuvintele, vocile, fizionomiile și gesturile din jur ar asalta-o cu agresivitate. Închide ochii și tace. Parcă ar învăța să aștepte.