Oamenii de atunci aveau palmele adânci, uneori copiii nu se vedeau dacă aveau timp. Băteai mingea pe o stradă lungă de la un capăt la altul fără să primești un răspuns. Rămas mai puțin printre garduri înalte, duceam cercul pe sub ferestre și adunam liniștea pe rotundul lui. Nimeni care să mă întrebe de ce de unul singur, nimeni care să împartă trotuarul, nimeni care să grăbească ziua, doar tramvaiul și un bețiv împing ce a mai rămas din cartier spre bulevard. Soneria trezea câte un îndrăzneț să viseze în zgomotul vagoanelor călătoare. Mutau orașul dintr-o parte în alta, pesemne mai încolo aveau sa se deschida ușile într-o piață fără perdele și ferestre închise, fără tihna amiezei. Cercul se rostogolește, peste pietrele tocite de pasul săptămânii, dar nu azi, azi doar fuga mea le aduce aminte să clipească a duminică, sărbătoarea Mariei de toamnă. Florile se strâng în geam împărțind lumina căzută din boltă deschizând petale, paharele se ciocnesc numai ele auzind, golind suflete de amar sărbătorind o maică, a mea a tuturor amintind de demult.

Întorc strada după roata cu șapte spițe și alerg încă trei străzi spre casă. Am promis că nu stau mult și am alergat timpul să îmi ajungă. Ajuns în pragul curții, polonezul îndoia un fier în gard.
-Bă nepoate dar știu că sfârâie asfaltul, ai de grijă că ne pune Gheorghe să reparăm drumul!
-Lasă nene, că roata mea abia de atinge, tălpile dor!
-Mâine să o îndrept că ai de dat cu ea prin pietre înalte. Prin oameni ai mai dat?
-Nu nene, că e strada goală!
-Să nu mai vină clănțoasa la poartă, că iar ne pune necuratul să ne îngrămădim gurile spurcate. Da?
-Da nene.
-Acu’, te spală și fugi la masă că s-a adunat toată suflarea. Vezi că e și tactu pe acolo!

Mâinile mele s-au prins de apă și au strâns săpunul sub piele. Apoi am apucat de coada Dianei încercând bucuria. Toată curtea era adunată în jurul bucatelor și își săturau porția de fericire. Până noaptea a fost lumină, lumină pentru toți, dacă te opreai o clipă din râs, puteai auzi o roată printre noi!