Poate, întradevăr, de fiecare dată ne îndrăgostim altfel.
Mai puțin de oameni, cât de momente, mirosuri, lumini sau sunete, sau poate câte un fior rătăcit când te plimbi pe alei iar frunzele foșnesc atunci când le calci, tu doar te cuibărești mai bine în fular să te aperi de toamnă cât poți.
Aceiași oameni îi iubim, cu aceași inimă, altfel. Ființa adorată, coborâtă, brusc, din cer pe pământ. Căci iat-o, alături, îți merge după propriile legi, ba mai mult, se pare că știe și poate respira singură, fără ajutorul tău. Fără dragostea ta.
Cruntă deziluzia că iubirea există și ea, precum oamenii, cu toane, cu zile bune și proaste, cu îndoieli, înșelăciuni și tristeți. Că, precum oamenii, îmbătrânește. Sau, mai rău, se plictisește, mofturoasă precum copiii mici - și la fel de ilogică: o doare, dar nu știe ce. Iar de știe, nu poate spune, incapabili fiind toți să întindem mâna cu siguranță și exactitate spre inimă: "Aici mă doare. Mă poți vindeca?".
La urma urmelor, cererile în căsătorie ar trebui să se fundamenteze, cu miros și gust chirurgical, pe întrebarea asta. Pentru că dacă nu mă poți vindeca, voi muri. Dar până atunci, mă voi chinui prin toamne tuberculoase și îți voi transmite și ție boala mea. Se poate să scapi, dar, mai mult ca sigur, vei rămâne în convalescență toată viața. Se prea poate să găsești pe cineva care să te vindece pana la urma...sau poate doar vei gasi pe cineva care să te imbolnăvească și mai rău...
Ideea să te vindeci te tot din jurul tău. Atunci când ești îmbolnăvit total, letal, de dragoste.

Dar, să revenim: oamenii se îndrăgostesc altfel de fiecare dată. Ne susținem fiecare nouă dragoste cu o ipoteză unică și nedemonstrată, cum c-ar fi cea mai mare. De fapt, n-am ales niciodată nimic, destinul se joacă plistisit total cu cei mai mulți dintre noi, așezându-ne în relații "unice" pe care le întâlnești la cel mai bun prieten sau la apartamentul din colț. Ceri puțină cafea și afli cu stupoare cum dragostea ta s-a îmbrăcat în alți doi oameni și se plimbă evitându-te de parcă nu te-ar cunoaște...atunci te sperii și fugi repede la tine, dar, vai, lăsasei ușa deschisă, o neatenție și ai rămas fără dragoste. Ai rămas fără viață.
Unii dintre noi constatăm că iubim altfel doar ideea de-a iubi. Omul îl luăm și îl studiem cu curiozitatea bolnavilor care de plictis investighează minuțios cu orele lupta pentru supraviețuire a insectelor. Și noi, pe banca noastră din grădina spitalului nostru, urmărim cum ființa iubită se mișcă aleatoru în viața noastră, deși susține că ar avea control, dar ce poți să-i spui? Mai întâi încerci să te convingi că există, trebuie s-o atingi, s-o guști și s-o miroși ca să fii sigur că are și trup și oase, că poți s-o frângi dacă vrei - și uneori vrei - în ultimă instanță, dai decretul: e om, deci la fel de vulnerabil ca și mine.

...în final, îți mai rămân doar două lucruri de făcut: să treci la următorul și să-l iubești "altfel" sau să începi, într-un final, să-l iubești, din nou și la fel, pe asta. Pe cel pe care-l ai.