Dimineața… Soarele blând îmi mângâie ochii abia deschiși. E doar ora opt dar e foarte cald. Mă uit la termometru: 27 de grade, dar umiditatea din aer împinge temperatura la 33. Cel puțin așa o simt eu. Va fi o zi brutală, cum au fost toate din acea lună.
Verdele din padure mă răcorește. Îmi vine să fug, să redescopăr luxuriantul Amazon ce mă-nconjoară… Și e așa de cald.. Nici păsările nu mai cântă…
Îmi reiau munca monotonă la birou. Doar susurul râului de lângă bungalou s-a schimbat, țipă. Þipă apa! Auzi cum țipă? Păcat… e ca un țipat de kakadou…
Îmi aprind o țigară ca să am o ocupție și să am de ce s-mi beau ceaiul fierbinte… E așa de cald!
Știi, aici în mijlocul Amazonului, timpul nu mai are valoare și nic percepție. Totul se petrece periodic, monoton, plictisitor. Uite, ca și ieri, ca și alaltăieri, Chichi Divo și Hezeuc, înarmați cu belciuge, săgeți, arcuri și suliți pleaca la vanatoare. Peste mai mult de o jumătate de zi va veni bucuros cu cine șie ce a mai prins… Ieri a prins adevărul, alaltăieri – minciuna, cu o zi înainte – întrebarea…
Nu mai știu ce să mai fac… Vreau să scap, dar nu am terminat lucrarea… Vreau să termin!
Undeva în dreapta, Klico a iesit cu fetele la plimbare. Și ieri a ieșit la plimbare! De ce iese la plimbare? Ce caută? Caută ceva? Poate caută Cunoștința. El este un fel de pedagog. E cel mai inteligent din tot tribul.
Se aude un gong. E adunarea la templ. Toți se duc să se roage Marelui Tonacaciatl pentru succesul Chichi la vânătoare.
E aproape miezul zilei și nici nu am scris nimic. Azi nici nu am chef. E așa de cald…
Dumva, prietenul meu, imi aduce gustarea. E puțin schimbat… Îmi pare mai bătrân. De ce, nu știu… O fi supărat…
- Þi-am adus gustarea, Herr.
Aici toți îmi spun “Herr”. Cred că nu pot să-mi pronunțe numele sau… poate le e frică… Ca în fiecare zi, după ce îmi aduce gustarea, Dumva pleacă în junglă în treaba lui. De fapt, până la miezul zilei, aproape toată lumea pleacă în junglă și cătunul rămâne pustiu. Rămân doar eu, Nuvo – bucătarul, Glutz – vraciul și Khemo – bărânul conducătoe al tribului.
E pustiu, liniște… Parcă imi vine să scriu… Am ceva idei… Nimeni nu vorbește… îmi place să scriu acum. Dar e așa de cald… Mă cufund în visele ideilor mele, în lumea mea, în transpirație și căldură. Timpul trece dar nu curge.
E trecut de miezul zilei. Ar fi bine să-mi aprind o țigară, dar nu mai am. Unde-mi sunt țigările? Of… mi s-au termnat si țigările! Atunci am să beau whiskey. Dar, uite, sticla de Jack Daniel’s e goală, mai goală ca sufletul ce bântuie pe aici… Coniac știu sigur că nu mai am… l-am terminat saptămâna trecută. Drace! Nu mai am țigări, cici whiskey, nici coniac… Și de ceai m-am săturat! Dar e așa de cald…
Se aude zarvă mare. E prea devreme ca Chichi să se fi întors. Ies afară să văd ce se întâmplă. E Chichi… dar e prea devreme… și țipă așa de tare… nu-l pot întelege… trebui să fie grav!
Zarva crește. Toată lumea se adună din junglă parcă la un semn și de parcă toată lumea ar fi fost in același loc. Și toată lumea țipă și țipă același lucru…
E așa de multă gălăgie! Nu mă mai pot concentra. Mi-au fugit toate ideile… Și e așa de cald…
Încerc să disting ce strigă toată lumea cu disperare:
- Arou… Arou… atât se aude.
Arou? Cine e Arou? Sau ce e Arou? Nu înțeleg! Mă apropii de bătrânul Khemo. Cineva trebuie să-I dea o explicație.
- A dispărut Arou! A dispărut Arou! strigă Chichi disperat, apropiindu-se.
- Cine este Arou? întreb mirat pe Khemo.
- Nu cine, ci ce este Arou? îmi răspunde calm.
- Ce ease Arou?
- Arou, îmi explică el, este o fată, cea mai frumoasă fată pe care ai vazut-o.
- Și de ce nu stă în sat cu noi?
- Păi, pentru că e fica lui Tonacaciatl, Cel Mare, și are lumea ei.
- Are lumea ei… îngân eu. Și de ce e așa de importantă? Ce e așa de grav dacă a dispărut?
- Cum ce e așa de grav? răspunde Khemo vădit iritat. Cum ce e așa de grav? Păi, e grav! E foarte grav pentru că ea ne dădea TOTUL: viața, moartea, limba, gândurile, TOT! Noi trebuie să avem grijă de ea, și ea are grijă de noi. De altfel, toți din sat se duceau în fiecare zi să o viziteze și să o ajute, fiecare după puteri.
Deci toată lumea, când plecau din sat, se duceau, pe rând, la Arou. Acum înțelegeam… Și Chichi? Mai ales Chichi! El era primul care o vedea și ultimul care se despărțea de ea.
- Vai, dar e cumplit! strig eu deodată. Să o căutăm!
- Dar, Herr, îmi spune Chichi, unde, cum s-o căutăm?
- Păi, o căutăm! Dacă Arou a dispărut, înseamnă că nu mai avem nimic! Deci să ne căutăm comoara!
Khemo stătea și se gândea; toată lumea tăcea. Și e așa de cald! Parcă mai cald. Nu pot să înteleg… Cred că e din cauza lui Arou. Da sigur e din cauza lui Arou! Asta-i culmea! Trebuie să fac ceva!
- Eu mă duc! spun eu. Și pornesc voinicește în jungla Amazonului, topită de căldură, în care nu mai fusesem niciodată neînsoțit.
Am pornit în necunoscut purtat de nu șiu ce, neinteresându-mă dacă mă urmează cineva. Cred că mă urmau câțiva pentru că auzeam stigând: “Arou, Arou, Arou…”.
Mă îndreptam instinctiv spre Amazon. Cerul era senin dar totuși Soarele nu mai strălucea, nu mai era, nu-l mai vedeam. Ceva mă mâna încolo, ceva peste puterile mele. Strigătele din spatele meu se stinseră, dar eu îmi contunuam drumul. Și de fapt ce caut? Nici măcar nu știam cum arată Arou. De fapt nici nu știu ce caut…
Mă opresc să văd mirajul peisajului. E așa de cald… Poate de la lumânările verzi ce mă înconjoară. Parcă totul arde în interior. Și eu ard. Totul degajă o căldură imensă. De ce e așa de cald? Focul interior mistuie totul. Mă mistuie, îmi arde sufletul…
Merg mai departe și nu înțeleg ce se întâmplă. De unde atâta căldură? Unde e Soarele? Ce caut? Deodată o lumină orbitoare îmi sfredelește ochii. Vine din desișul acela… Ce e acolo? De unde atâta lumină?
După ce pătrund vălul de lumină, o răcoare plăcută îmi mângâie trupul transpirat… ochii mi se descleștează și văd… Văd o făptură firavă ca o colibri și delicată ca o felină. E o fată de o fumusețe divină. Pielea ei, de un alb imaculat, pare atât de catifelată. Formele ei perfecte, așezate acolo fără pic de greșeală mă uimeau. Și toate patronate de un chip de zeiță, cel mai frumos chip pe care l-am vazut vreodată, încadrat într-o aură de șaten deschis.
Am rămas viu o secundă. O secună suspendată în eternitate. Am observat că era rănită… Cine ar fi rănit o asemenea frumusețe? Numai o bestie, un animal, sau poate un demon!
M-am apropiat de ea și i-am auzit glasul. Plângea. Probabil că rănile îi erau profunde. Am ridicat-o ușor, am luat-o în brațe și am început să merg înspre sat. Deodată mi-a strigat numele…
- De unde îmi știi numele? am întrebat-o speriat.
- Eu sunt Arou, Arou a ta… mi-a raspuns cu un rest de putere, după care a leșinat.
Am dus-o în sat. Satul era pustiu. Parca nimeni nu mai locuia acolo. Sau poate toți erau plecați în cautarea lui Arou. Dar eu am gasit-o pe Arou. Nu contează au să se întoarcă ei… mai spre seară.
Am așezat-o pe Arou pe patul meu. Era inconștientă. I-am dezinfectat rănile, după care i le-am pansat. Am lăsat-o acolo în patul meu să se odihnească. Am ieșit afară.
Am mai găsit o țigară. Ce bine! Am aprins țigara și am început să fumez cu poftă. Nu mai era așa cald! De fapt era chiar placut! O răcoare blândă mă cuprindea în toată fiinta mea. O adiere de vânt lină îmi răcorea fața. Și țigara de unde a apărut? Parca rămăsesem fără. Ciudat, foarte ciudat!
Soarele a reapărut pe cer. Se pregătea să apună. Se însera. Deodată o zarvă mare se aude. Chiote de bucurie, strigăte de voie bună inundau liniștea. Erau băștinașii care se întorceau din junglă. Eram curios de ce sunt așa de bucuroși. Primul intră în sat Chichi, dar era mult prea distrat ca sa-l întreb ceva. Mi-am îndeptat privirile către Khemo. El era cu zâmbetul pâna la urechi. M-am apropiat de el și l-am întrebat:
- Ce s-a întâmplat? De ce e toată lumea așa de fericită?
- Cum de ce? Am gasit-o pe Arou!
- Dar… EU am gasit-o pe Arou! mă rățoiesc eu arătând spre bungalou. Eu am gasit-o!
- Ba nu, NOI!
În acel moment am simțit o dezamăgire totală. I-am invitat pe Khemo, pe Gultzși pe Chichi, în bungaloul meu. Și le-am arătat minunea ce stătea în patul meu. Ei au început să râdă. După un timp, Khemo mi-a dat o explicație:
- Aceea e Arou a ta! Arou a noastă e altcineva! Fiecare are o Arou a lui.
- Da? întreb eu mirat.
- Da, Herr! Fiecare are pe cineva de care trebuie să aibă grijă și care are grijă de el! Altfel nu se poate!
Acum am înteles. Trebuie să am grijă de Arou a mea! Trebuie să o întremez!
Deodată se ridică de pe pat. Parcă înviată din morți mă strigă pe nume și mă chemă lângă ea. Îmi spune că nu trebuie să-mi fie frică pentru că nu are sămi facă rau la fel cum I-am făcut eu ei. Mă uit mirat la ceilalți. Ceilalți aprobă înclinând încet capul. Rănile pe care le are, îmi explică ea, i le-am provocat eu prin faptul ca am tăgăduit-o, prin faptul că nu i-am dat atenție.
Acum înteleg totul. Ea e Arou a mea! Ea este destinul, fericirea și pedeapsa mea! Și am rănit-o rănidu-mă pe mine! Deși parcă o iubesc. Am să o cer în căsătorie.

******************************************************

Nu mai e cald, e racoare. Mi-am gasit și țigările, am și whiskey, am mai găsit chiar și coniac. Sunt la ultimul paragraf al lucrării mele… îmi savurez ceiul meu fierbinte. Arou trebăluiește pe afară și îi ceartă pe copii. E bine! Ce bine e cu Arou!
Doar eu și Arou…