erau la începuturile lumilor locuri pe pământ lipsite de frumusețe, căci apa stinsese după potopul lui Noe locurile magice, acoperite de verdeață.

au răsărit plantele lumii haotic dar Dumnezeu a vrut o nouă rânduială: pădure la loc de pădure, iarbă și fân peste tot, iar cele de trebuință pentru hrana oamenilor și animalelor cereale, legume si fructe să le pună la locuri de ei muncite și numai florile să păteze lumea oriunde.

și pentru grămada aceea de semințe, a ales Dumnezeu o ființă curată, o copilă neprihănită de numai 10 anișori și a îndemnat-o cu blândețe:

~de te vei strădui să-ți apleci ființa peste toate aceste gheme de viață amestecate, să le alegi și să le pui în coșurile lor ca să le dăm oamenilor sau lumilor după folos sau potrivire, atunci vei ști că viața ta s-a împlinit~

și a mai zis: ~dar între toate aceste semințe, două sunt mai deosebite și adânc rătăcite în maldăr, iar din ele n-a rodit floare sau fruct niciodată; una-i plăpândă și se cheamă mac, cealaltă-i robustă și se cheamă cactus, iar tu le vei găsi negreșit că nu-s altele la fel

pe aceste două să le pui deoparte și să mă chemi când vei sfârși, că dintre ele ai să-ți alegi și tu în urmă destinul; cât despre care o fi una sau cealaltă dintre ele, ce înseamnă și ce-ai să alegi, asta este deja rânduit și se va vedea.

~te prinzi deci la treabă, copilă? a întrebat Creatorul~

~mă prind, Doamne! Așa cum m-a prins singurătatea după ce marea ta bunătate m-a salvat din apele potoapelor fără părinți și ocrotire, alt lucru pe lume nu-i decât să aleg truda semințelor și, gândind la frumusețea și folosul lor, să mă inalț spre viață

- să mă chemi când te vei desăvârși! a mai adăugat cel de sus și a dispărut în senin

și s-a pornit copila să aleagă de la poalele movilei de semințe pe fiecare în parte, după formă și culoare, dar și după miros și mărime sau după alte semne ce le aveau, că nu prea tare puteau fi unele de altele deosebite.

treceau anii și pe masură ce grămăjoare de soiuri se adunau în jurul movilei ce descreștea, se împlinea și fata tot mai cuminte, mai îndatoritoare și mai frumoasă, umbrită doar de o aură de înțelepciune ce-i înconjura chipul fără a-i slăbi strălucirea privirii

după al cincelea an încheiat, a răsuflat ușurată când pe locul eliberat, mai erau cu grijă alăturate, doar două semințe, una mai felurită ca alta, iar toate celelalte așteptau să-și afle locul hărăzit în lume

s-a aplecat asupra lor, le-a cules în tăcere, cercând să înțeleagă rostul spuselor celui de sus care, pe lângă truda de a alege pentru oameni unele de altele plantele, fructele și legumele, o mai împovărase și cu ultima alegere pe care o simțea cea mai plină de taină

amândouă erau la fel de mici, cât varful de ac, doar că una era neagră ca noaptea iar cealaltă albă ca lumina amiezii, amândouă strălucitoare în lumina soarelui.

s-a așezat și le privea, încercând să-și potolească bătăile inimii la aducerea aminte a spusei Dumnezeului că într-una din ele se află și destinul ei, pe care-l va afla doar după ce le va descifra tainele

un an încheiat a durat pătrunderea ei înspre adâncul imaginar al celor două fire de sămânță și a înteles doar un lucru: că fiecare dintre ele are un loc numai al ei, rânduit cu aspră învoială de Creator, cu destine diferite, dar strâns legate de oameni

apoi a oftat și la oftatul ei a răspuns un heruvim care și-a fâlfâit a adiere cele 6 aripi dând glas: - sunt înainte pe calea ce-o să vină Domnul, să te îndemn să-ți cureți trupul și privirea pentru ceea ce vei vedea, iar mintea să ți-o limpezești pentru porunca Lui ! si dus al fost de lângă neprihănirea ei, lăsând-o să-și grijească înfățișarea în fața Dumnezeului.

și-n zorii anului ei cu numărul 17, dinspre razele de soare a venit spre ea și mai mare lumină, iar El s-a arătat zicându-i - nu-ți laud cumințenia, nici frumusețea nici înțelepciunea pe care le vei putea pierde. doar hărnicia ți-o răsplătesc, spunându-ți tainele celor două semințe, însă numai după ce le-om da întâi lumii întregi iarba și pădurile

a dat semn Creatorul spre cele mai mari grămăjoare și îndată vânturile le-au presărat peste pământuri, înverzindu-le, apoi a chemat căpeteniile lumii și le-a rânduit șir prin fața copilei care le împărțea semințe de hrană pentru câmpuri și grădini, dar și câte un degetar de felurite flori de pus pe lângă casele lor

iar odată cu semințele luate, ascultau și rostul fiecăreia spus de fată, mulțumeau și alergau să-și bucure neamurile câte le aveau fiecare la locurile lui și dacă la urmă mai rămăseseră doar câteva mâini de semințe de flori, Dumnezeu a pus-o să hotărască unde să fie puse; ea s-a gândit și a spus, - Binevoiește Doamne și lasă-mă să pătez iarba cu ele amestecate precum gândurile mele, dar în urma fiecăreia să presar și o legendă și Dumnezeu a zis Da, iar vântul a luat semințele și le-a aruncat peste toate pajiștile lumii deja strălucind verzi sub răsăritul de soare și sub roua dimineții

- Acum, vei afla taina celor două semințe îți vei alege drumul în viață și destinul a spus Creatorul adâugând: sămânța neagră a macului, va poposi din voința mea în lanurile de grâu, amestecată să rodească floare roșie ca a sângelui.

- De ce roșie, Doamne și de ce în lanul de grâu? a întrebat fata - roșul sângeriu le va aminti de truda pentru pâine, de grija de-a o avea numai din muncă, iar văzand-o presărată în lanul de galben să învețe să viseze la binele de mâine care-l vor avea doar ca iluzie, sau tot numai prin truda lor.

- Sămânța albă a cactusului este pentru un loc unde celelalte alese de tine nu au mai ajuns, loc ce a rămas sterp sub arșița soarelui, unde nisipurile nu rodesc nimic și care se cheamă deșert. Pentru ca numele meu (de creator) înseamnă viață, această din urmă sămânță va fi leacul și salvarea celor care se vor încumeta să străbată pustiul.

- Cum Doamne, o sămânță așa de mică va putea dărui viața?

- Dacă din sămânța de mac va răsări doar o floare frumoasă însă firavă ca o iluzie, din sămânța albă va crește o plantă urâtă, viguroasă și plină țepi dar și de seve dătătoare de viață. Iar acum fata mea, e vremea să-ți alegi și împlinești destinul, dar mai întâi, pentru toată truda ta, se cuvine să te dărui cu numele ZENIT, răsplată pentru credința ta și pentru înțelepciunea ta.

- Alege! Vei merge să duci oamenilor iluzia roșie, primind în schimb răcoarea pământurilor scăldate de ape și udate de ploi, sau vei purcede spre pustie să înmulțești și să plantezi cactusul jur-imprejurul deșertului să anunțe oamenii și animalele cu țepii că pășesc pe tărâmul morții, iar mai apoi să-l duci în adâncurile lui ca să-și dăruiască seva celor rătăciți în locuri morganatice. Aici vei fi doar arar răsplatită cu răcoarea vreunei oaze ce am să așez în drumul tău și al celui ce va veghea la truda ta de va fi să alegi calea deșertului.

nici n-a ezitat fata și a zis: - decât iluzia Doamne, mai bine aleg drumul aspru al deșertului! și a vrut să plece, dar Dumnezeu i-a mai spus blând

- Știam că asta vei alege și am rânduit un bărbat spre ocrotirea ta de fiarele deșertului, dar ia aminte să nu cumva să-l privești în față sau să-i vorbești, căci dreptul și treaba lui este numai de a sta departe de tine atent la primejdii cât munca ta va fi plantatul cactusului, iar răsplata, doar frumusețea felurită a florilor sale și rar răcoarea oazei. Te invoiesti? - Da Doamne!

- Pornește dar pe drumul destinului tău ZENIT, iar ca să-ți fie limpede porunca despre păzitorul tău, lui am să-i pun numele NAZIR (opozitul), să-ți amintești mereu de primejdia apropierii lui înainte de a-ți soroci destinul.

A purces ZENIT înmulțind în vreme sămânța de cactus și plantând-o la marginea deșertului ca zid de țepi pentru oameni și animale, iar mai apoi a purces spre adâncurile lui, presărând ici și colo semințe ce se vor schimba în ajutor pe drum pentru cei ce se vor rătăci sau se vor încumeta să-l străbată.

Când a terminat de plantat ultima sămânță ocrotită de departe de păzitorul ei, fata a plecat spre oaza unde trebia să se primenească după toată truda ei și să-și aștepte răsplata destinului pomenit de Dumnezeu pentru atunci când munca ei va fi sfârșită, apoi a ridicat strigare care anunța lucrul savârșit după poruncă.

Același heruvim s-a arătat și a zis: - mâine înainte de revărsatul zorilor să te speli în apa oazei și ea neprihanită iar mai mult decât curățenia pentru înfațisarea la Domnul, vei dobândi și darul din ea, tinerețea și frumusețea veșnică, apoi a zburat. Doar că fără să știe nici heruvimul nici fata, NADIR ascultase povestea despre tinerețea veșnică ascuns în răcoarea unui palmier. Iar în zori, doritor să aibă și el parte de acel dar, ascuns după un pom, a așteptat ca ZENIT să se cufunde în ape până peste creștet cum o învățase heruvimul și s-a năpustit și el înspre apă fără gând rău, dar grăbit de a avea ceva ce numai auzise. S-a cufundat în apa răcoroasă, s-a bucurat și el ca și fata de binele ce-l cuprindea iar odată cu prima rază de soare, amandoi s-au înălțat din ape privindu-se viguroși și frumoși, plini de binele lumii și bucuria gândului de tinerețe fără bătrânețe.

La asta soarele a pălit. Din ceruri s-a auzit doar ceva ca un oftat și un vânt puternic s-a stârnit luând-o pe fată și ducând-o spre înalt. În ceruri Dumnezeu i-a spus: - pentru credința ta, pentru hărnicia și pentru înțelepciunea ta, ai primit tinerețea fără bătrânețe și viață fără de moarte. Dar pentru că ai călcat porunca mea de a nu-ți privi păzitorul, te voi cetlui în mijlocul cerurilor cu fața către pământ, să veghezi mereu viața pornită din mâinile tale, iar oamenii te vor recunoaște în veci ca ajutor al lor la începuturi.

A lăsat-o și ea l-a privit cum face semn către pământ unde uedul a prins să-l înghită și să-l ascundă în adâncurile sale pe NADIR, de atunci despărțit prin oglina de apă de privirile celei numite ZENIT și opus ei pe vecie în adâncurile pământului și totuși atât de aproape de fața lui.