Am trecut pasul meu stâng peste pasul tau oricare ar fi el. Asta se întâmpla acum câteva zile; de atunci nimic nou. Am călcat trei pietre, am numărat șase. Din când în când mi se întâmplă să văd totul de câte două ori, mi se întâmplă să aud o muzică tristă dintre buzele tale. Alteori una veselă: depinde cum și cât ascult. În principiu... de fiecare dată când e mai mult, pare mai puțin. Și invers. Nimeni nu poate să știe câte sunete picură câte momente.
Doar un lucru e sigur: îmi place încă să mă dau în leagăn, să mă dau de la stânga la dreapta, cu o umbră în spate – cineva trebuie să-mi țină de urât. Îmi place să mă atârn de copaci, de sfori legate de copaci, de tot ce nu poate să stea pe loc la rugamințile vântului; îmi place să mă atârn de tine care te legeni între buze triste și buze vesele de parcă vremea de-afară ar fi ruj. Amândoi știm că e mai mult decât atât, că nici măcar fond de ten nu-i putem spune, cu toate că o ploaie poate să ne prefacă atât de bine în orice vrem. Și nu despre botez vorbesc aici; știi bine că nu despre credință bat eu câmpii, nici măcar despre împărtășanie. Vorbesc despre ploaia-duș, care te spală de cearcăne, de nopți prea lungi ori de prea puțină culoare.
Pasul meu stâng peste pasul tau drept, pasul meu stang peste pasul tău stâng, peste pasul meu drept, peste pasul tău de peste pasul nostru; ciudat dans mi-am mai găsit să încerc acum câteva zile și de atunci întruna. Aș putea să-i găsesc un nume englezesc, să sune ca un Foxtrot: slow-slow-quick-quick. Englezii sunt echilibrați până și în nehotărâre; eu sunt nehotărt în echilibru, fundamental altceva. Am să-l botez Rockingchair. Sau poate altfel, oricum scaunele se strică repede între cuvinte umede. Și nici nu m-au încântat prea mult englezii. Să spunem că Hogarth face excepție, să spunem că mai sunt încă unii. Nimic mai mult. Și-mi place ceaiul, mai ales daca vine din India. Atât, nimic mai mult, un pas stâng peste un pas stâng. Mai bine n-am să-l botez deloc: am hotărât deja că apa nu folosește la spălatul păcatelor, chiar daca e bună pentru spălat frica. Și oboseala. Și nimicurile de tot felul, cu precădere pașii care trec peste pași, care se leagănă în rugăminți de vânt. Aceia care fac – mă rog – ce vor ei; important este că nu stau.
Mi-am dat seama, nu stiu daca acum un minut sau acum o viață, că nu am un loc al meu. Probabil aceasta este cauza pentru care îmi place balansul. Probabil exact aceasta este cauza pentru care acum câteva zile, voluntar ori involuntar, mi-am trecut pasul stâng peste oricare dintre pașii tăi. Fără să știu că ai să-mi ceri să stau, fără să știi că eu m-am hotărât deja să mă nasc, dar asta se întâmpla acum 20 de ani. Nu mi se spusese, pe atunci, că o să primesc o gură de aer și că o să o tot legăn dintr-un plămân în altul, până la capăt.