Așa că m-am așezat lângă o fereastră deschisă și am numărat câteva poezii în minte, fără să-mi dau seama că de fapt nu le citisem nicăieri, doar așezam rime pe spații goale de minte malaxată. Născoceam. Cu toate că începusem să mă desprind de întâmplarea din acea seară, și anume întâlnirea bizară și abruptă, așa cum o percepeam pe moment, îmi impuneam să îi răspund, măcar impecabil, la întrebări. Și așa a început sfârșitul.
Treptat, mă încrâncenam să îmi păstrez demnitatea de bun mincinos, că altceva nu mai aveam de dovedit.

Născocirea, dacă o vei întâlni vreodată, nu arată nicicum, nu te ademenește cu vreun monolog fad, nici nu te tratează altfel decât așa cum nici nu îti poți imagina. Este atât de comun și de bizar în același timp, încât vei pleca spre casă cu sentimentul că cineva s-a jucat cu mintea si cu simțurile tale până le-a paralizat. Și crede-mă, este cea mai grozavă senzație ivită în toată existența ta.

Printre multe frânturi de gânduri abia născute, încercam să mă supun unor răspunsuri, de altfel obiecte ale unor disecări minuțioase a ceea ce o interesa de fapt. E simplu să pui întrebări? Probabil că da, dacă răspunsul pentru care îi permiți minții să se mobilizeze este la fel de blazat ca și scopul căutării tale. Nu, nu e simplu să lansezi întrebări. Ele sunt menite să îți susțină argumentele, indiferent de amploarea lor. Iar născocirea pune întrebări cu scopul de a-ți răsuci și ultimele resurse de rațiune sau afecțiune față de propria natură umană. Nu o pune la încercare...

Dacă aș fi știut că întrecerea de sine nu e doar un joc la nivel rațional, poate aș fi renunțat la a-mi ghida simțurile după o logică lipsită de elementul X, așa cum îl voi numi în continuare, fără de care nicio o microparticula și niciun macrosistem nu poate supraviețui, așa cum, în prima seară, sâmbătă seară, născocirea m-a convins... Definitiv.

va continua