M-a purtat pe umeri cum melcul își poartă casa, doar că eu eram un castel. Mă duc să-mi fac un ceai (ceai de tei). Caut ibricul cumpărat de tata când eram o copilă, un ibric roșcat cu minuni desenate, pe care l-am spart într-un colț încercând să-i fac mamei o cafea în diminețile când era tristă. Nu-l găsesc. Afară plouă liniștit, o ploaie de galben și arămiu la început de toamnă. Îmi pun Chopin și mănânc eugenii la fereastra mică din pod ce-mi dă voie să-mi imaginez viitoarele legături frumoase.

*

Nu mai știu când și cum ne-am cunoscut. Probabil ne certasem chiar din prima zi. Era prin decembrie, nu ningea cum ninge-n povești, dar un ger sticlos ne colora în roșu nasurile lipite de vitrinele-paznic pentru cadouri și alte minuni, transformându-ne astfel într-un soi de ființe caraghioase pe bulevardul lung. Oamenii hoinăreau agitați într-un oraș impregnat cu luminițe albăstrui și ignorau candoarea colindelor unor copii ce le ajungeau doar până la mâna dreaptă. În fond, oamenii mari se grăbesc mereu.
L-am auzit cântând în corul școlii la serbarea de Crăciun, cânta bine, imaginea rigidă se deschidea în fața publicului, dezvăluind o voce tulburată. L-am aplaudat dintr-un loc unde eram sigură că nu îmi va surprinde emoția. El a plecat, eu am zâmbit. Era normal să fim amândoi, dar în colțuri opuse.

*

23 ianuarie. Ce face un băiețel când place o fetiță? O trage de codițe. Și dacă inversăm rolurile? Aveam să fiu un pitic roșcat ce se joacă de-a v-ați ascunselea prin sertarele închise ale minții lui F. Totul sau nimic? Am ales totul, deși nu luasem lecții pentru nopțile de dans la balul mascat al fluturilor stomacali.
Timorată și cu tâmplele-mi zvâcnind, l-am întrebat dacă într-adevăr știe să cânte la tobe așa cum auzisem de la o colegă (de altfel îi cunosc toată clasa și locurile în bănci). El, și mai sfios, dar paradoxal lipsit de modestie, mi-a mărturisit că a studiat pianul timp de trei ani. În acea zi de ianuarie, lângă catedra de la etajul doi am căzut într-un vârtej de sunete și lumini, replici și emoții, planuri și momente. Din acea clipă am râs și am suferit cu F., dar la o distanță de câțiva metri, normal.

Þi s-a întâmplat să te îndrăgostești și să ai acel zâmbet stupid pe față, ce persistă în ciuda dezastrelor mondiale și problemelor cotidiene? Eu îmi construiesc scenariul vieții seara, înainte de a adormi, și dulci îmi sunt diminețile când mă trezesc întâmpinând surprizele pregătite la căpătâiul patului de Cineva zâmbind.

*

Miercuri, ziua îndrăgostiților. Cuvintele sunt ca gutuile de toamnă: dulci și tari în același timp. Cuvintele pot îngheța lângă scoicile de la țărmul mării fără să le știm istoria sau se pot topi sub pălăria soarelui din deșert. Ele se reîncarnează.
Voi fi sinceră cu tine, dragă prieten, eu sunt vitează doar sub efectul ciocolatei (amărui!), apoi va trebui să-ți cauți lupa printre lucrurile înghesuite din dulap și să mă urmărești în spatele ușilor memoriei tale, la mare viteză. Pentru F. aveam o surpriză îndrăzneață, luând în considerare timiditatea-mi definitorie. Pentru fiecare om drag mie am câte o surpriză, iar F. avea să fie cel care-mi va sufla prin măruntaie în visele sacadate. I-am trimis un bilețel. Un bilețel pe care i-am pictat un personaj din desene animate în roșu și negru, spunându-i ‘love me if you dare’ plus două caramele. Apoi am fredonat zile întregi Edith Piaf- La vie en rose, zâmbind.

Un copil cu degete lungi și subțiri pe care nu am reușit să i le strâng, simțindu-i oasele de sticlă chiar sub pielea mea perforată de nervozități adolescentine. Încă mai păstrez o fotografie cu el pe desktop, făcută pe furiș când lansa baloane de săpun pe pista din curtea liceului. Mă întrebam zilele trecute care a fost primul sentiment descoperit în inboxul inimii sale când a observat mâzgălit cu cretă albă ‘my heart beats like a drum’ în poarta de fotbal, unde-și împletea picioarele zilnic. Probabil va rămâne o enigmă atât pentru mine, cât și pentru el. Imaginea lui F. a fost stocată în fața retinei (la o distanță de câțiva metri, normal).

*

Mărțișoare. Și ghiocei vitezomani pe Magheru. Bună dimineața, primăvară. Soarele își caută papucii de casă, zmeele voinice joacă-ntr-un picior mațele-ncurcate, iar câteva miracole oferă free hugs.Deasupra mea un nor echivoc mă plouă până voi înflori din nou.

Sunt la celălalt capăt al podului. Cărarea spre pădure îmi oferă libertatea de a alege între botezul viorelelor și comemorarea fluturilor uciși în zilele de vară. Mergi înainte. Iarba verde strălucește sub coroana de rouă într-o tăcere ce pietrifică monstruozitatea copacilor. Ochii lor deschiși în scorburi construiesc din cărămizi roșcate scara spre cer, nu o vor termina curând, mai au multe de oferit. Drumurile se ramifică, dar una este calea spre a descoperi secretele din depozite radiante. Degetele mi se topesc, mă sperii, alerg spre punctul unde mi se va sfârși călătoria. Sub pașii înfricoșați are loc revoluția pământului.
Lângă pod F. tace vinovat.

*

Ziua Copiilor, lumea noastră. Bine ai venit.

Am strâns mai multe mâini pentru a forma un cerc (cu centrul bucuriei și rază de ajutor). Alături de colegele mele, am vizitat un grup de copii hipoacuzici cărora le-am adus dulciuri și zâmbetul pe chip. Sufletele se înțeleg fără a comunica. Inima pompa zăpăcită sângele-n artere pe când îi așteptam să sosească de la școală. Surpriza a fost colosală! Am râs, mi-am facut prieteni care au apreciat micile cadouri primite, am jucat fotbal în curtea centrului de plasament unde, peste puțin timp, aceleași ființe gingașe care ne-au întâmpinat, aveau să ne facă cu mâna la plecare. Copiii știu să se minuneze și să trăiască intens fiecare gest frumos închinat lor.
Am fost oameni, restul e poveste.

Caramele pentru F. Am jucat șotronul și am înflorit lângă el, părăsindu-mă pe mine.

*

Al doilea an de liceu și adolescența mea se împart în era înainte de F. și era după F. Mâzgălind rândurile pe hârtie, am căzut în acel vârtej de sunete și lumini, replici și emoții, planuri și momente. Îmi pun Chopin și mănânc eugenii la fereastra mică din pod...