Ne uitasem așa, îmbrățișați, era cald în camera aceea de hotel, ea adormise iar eu eram doar liniștit, senzație de pierdere de sine dacă știi ce vreau să spun, de înalt. Apoi a încolțit de nicăieri teama, o teamă că totul putea lua sfârșit prea iute și gata! n-aș mai fi avut nimic de făcut, aș fi trecut și peste aceste clipe frumoase, le-aș fi clasat într-un nou volum de uitare și nu vroiam. Nu vroiam să devenim poveste, nu încă.

Câteva secunde, doar câteva secunde adormisem și eu, în timp ce mângâiam părul negru, iar visele îmi băteau neîncetat la poarta gândului, își cereau drepturile. Ea le cedase imediat, oboseală frumoasă de femeie dorită, oftează acum în somn, scurt, apoi se cuibărește adânc în brațele mele și atât. Prin perete se aude sonorul unui televizor, cineva ruga pe altcineva să vină sub pătură, să fie luat în brațe, nu era convingător și nu cred că-n seara aceea urma să obțină ceva.

Clipesc uimit, dintr-odată mă trezesc într-o pată de soare, ultimele raze se reflectau, prin nu știu ce minune, într-un colț de oglindă și toate veneau apoi pe fața mea, în ochii mei întredeschiși și uite! exact aceste clipe care ar trebui descrise, notate pe curat într-un caiet anume se pierd, se uită aiurea. Mai târziu nu-și au rostul, n-ai ce să mai scrii despre ele, își pierd puterea, se diluează, devin simple transcrieri după ciornă... Întotdeauna clipele povestite mai târziu nu obțin același efect, rămân doar umbre a ceea ce s-a petrecut atunci și nu acum.

Mângâi mereu părul acela cunoscut, încet, să nu smulg femeia din visele ei cu inorogi și prinți frumoși, părul e moale, des, firul subțire, puțin ondulat, îl îndrept, revine elastic la forma lui normală. Mai bine spus pe care el o consideră normală... Îmi cufund fața în scobitura fierbinte și parfumată dintre umăr și gât, îmi strivesc nasul de ea, deschid încet ochii și privesc iarăși la pata de lumină filtrată acum de firele acelea lungi... Razele au prins nuanțe de curcubeu, alunecă, tremură prin părul negru, protector, apoi lumina se pierde complet în valul rotund al umărului bronzat, mă uit o secundă prin puful acela străveziu și gata! Adică închid ochii și gândesc că de aici puteam lupta împotriva oricui nu avea loc de mine, împotriva oricui mă ura din simplu motiv că spun ceea ce consider că trebuie spus.

Deschid iarăși ochii, mă strecor prin firele cunoscute, fiecare fir cu personalitatea lui ca și agrafele colorate cu mecanismul lor de prindere, altul, mereu altul, arcuri sofisticate, nichelate ori aurite, cu gărgărițe sau figurine minuscule cu personaje din desene animate.

Nu ți-am spus, dar chiar în secunda aceea, la fix un metru deasupra noastră, între tavan și noi, au început să clipească imagini, amintirea verii în care am locuit la Eforie Nord dar am făcut plajă între Neptun și Olimp, mereu în același loc, lângă plaja interzisă, cea vegheată de soldați și garduri ruginite. Ne-am întâlnit cu toții la terasa Delfinul pentru masa de prânz, chiar acolo unde se termină plaja..., a fost o vară deosebit de fierbinte, vara în care am promis că n-o să mai merg niciodată la mare când se anunță caniculă.

În amiaza aceea ne-am strâns în jurul mesei pe rând, întâi eu și Camelia, apoi Florin și Diana, Sergiu și Janette, abia la sfârșit au venit Marius și Nicușor. În ziua aceea n-am vorbit mult, am ascultat părerile spuse cu vervă, povestirile adevărate ori mai puțin, am râs la glumele celorlalți, dar nu asta a fost important. Singurul lucru important era că ne aflam cu toții împreună, că briza bătea în aerul încins, aproape roșu, că erau valuri, nu mari - dar nici deloc așa cum ne-a primit marea cu doar o zi înainte. Atunci a semănat prima oară cu o baltă plictisită, fără demnitate, fără o delimitare precisă între cer și apă, a fost dimineața în care Florin s-a enervat, s-a supărat pe mare și n-a mai rămas deloc pe plajă.

Îți spun ca să știi, întâlnirea de la terasa Delfinul a fost importantă pentru mine, a fost prima oară când am conștientizat fisurile gândurilor mele, au apărut dintr-o dată, și-au făcut simțită prezența despărțindu-mă de lumea reală, între mine și toți ceilalți materializându-se un fel de sticlă încrustată cu milioane de fire ca niște pânze de păianjeni, abia mai puteam vedea conturul fețelor din jur. Atunci m-am simțit prima oară prizonier în propria-mi logică, puteam doar asculta, puteam înțelege..., sorbeam calm ciorba de legume și ascultam vorbele prieteniilor mei.

- ...eu de exemplu sunt format doar din certitudini în ceea ce mă privește! spune Florin și este într-adevăr convins de afirmație.
- Cu excepția nașterii și a morții nu există altă certitudine, îl contrează Marius.
- Rahat! tună Florin pescuind din mâncare bucăți de ardei pe care le aruncă în silă în scrumieră. N-am pomenit așa mâncare iute!
- Să nu începi cu filozofii ieftine despre existența altor certitudini că n-o să-mi tihnească saramura, rânjește Marius arătând spre propria farfurie în care nu se afla nicio saramură, era un simplu pește prajit înconjurat de cartofi natur și asta din simplu motiv că blondina care ne servea a scris altceva în carnețelul ei.

Exact în momentul acela firișoarele subțiri, ascunse complet până atunci privirii mele, au început să se îngroașe, să mă despartă și mai mult de prietenii mei, nu înțelegeam transformarea, dar ea exista, se producea efectiv... În doar câteva secunde fisurile au capătat grosimi considerabile, au primit patina galbenă a tablourilor vechi, uitate în pivnițe ori în podurile caselor de la țară și deodată..., deodată totul s-a spart! Fără nicio atenționare, fără un motiv anume. Milioane de cioburi colorate cad acum peste noi, ne îngroapă în culorile alese de soare, razele lor se pierd în apa mării, sunt înghițite de spuma valurilor, de nisipul fierbinte, de ochii pescărușilor sau de indiferența delfinilor ce înoată printre oameni, preocupați doar de pescuitul hamsiilor.

- Într-o zi voi scrie despre certitudinile tale, mă aud spunând, am vocea răgușită, parcă nici n-aș fi vorbit eu și pentru o clipă îmi zăresc copilul, e bine ascuns între gânduri, dar eu știu întotdeauna unde să-l caut, unde s-o găsesc pe Diana pentru care timp de șaisprezece ani am fost un idol, iar astăzi mă urăște fără niciun motiv cunoscut. Uite-o! se urcă deasupra amintirilor și culorilor născute din cioburile acelea casante, zâmbește indiferentă la orice sfat...

S-a lăsat liniștea la masa noastră, nimeni nu aștepta reacții de la mine, Marele Absent din vara lui 2007..., de fapt nu eram absent, eram doar separat de sticla aceea ciudată care tocmai se surpase, mă eliberase dintr-odată reacționând la cine știe ce cuvânt rostit...

- Dar să nu te aștepți la vreo replică din partea mea, veni răspunsul lui Florin și uite, acum eu rânjesc sprijinit de spătarul scaunului de plastic.
- Ai grijă ce vorbești, îl atenționează Marius. El scrie exact ce aude, e periculos să te dezbraci de cuvinte în fața lui.
- Prozatorul se află în plină criză existențială! Vrea să schimbe totul, orașul, meseria..., vrea mai nou să se facă jurnalist, spune Florin și mai aruncă puțină sare în farfurie.
- Am auzit și eu ceva despre Cluj, orașul ăsta l-a cucerit definitiv.
- Oricum, să nu te aștepți la vreo replică pentru textul tău, repetă Florin și în sfârșit începe să mănânce.

Nu, nu mă aștept la nicio reacție, la niciun comentariu cum se spune pe site-urile de literatură. Dacă voi scrie, va ieși cu siguranță ficțiune, l-aș intitula: ’’Certitudinea lui a-mic’’ și uite cum ideea prinde contur în închipuirea mea, din nou trăiesc acele momente când trebuie neapărat să scriu, altfel..., altfel își pierde valoarea, cuvintele devin o simplă transcriere după ciornă...

Gata..., amintirea dispare, se dizolvă în aerul cald al camerei de hotel, nu mai plutește nimic deasupra noastră... Și acum ca și atunci, la prânzul de la terasa Delfinul, momentul care se dorea notat se duce, trece peste mine, peste noi, din toate rămâne doar amintirea, o ciornă , o simplă ciornă. La fel dispar și cuvintele pe care acum câteva clipe le știam pe dianafară, ele s-au dus după amintire, mă regăsesc simplu în pata aceea de lumină a soarelui de apus, mă întorc, îmi îmbrățișez din nou iubita și mă ascund în părul ei negru ce filtrează intimitatea camerei într-o detașare de nepovestit.