Și-am mai avut un „derapaj” pe care am aflat ulterior că l-au avut și mulți alții. Chiar dacă nu am crezut, decât parțial, în sinceritatea lui Nicolae Ceaușescu la momentul lui august 1968, atunci când lua apărarea „primăverii de la Praga”, poate și din puțin oportunism… m-am făcut membru de partid. Până atunci rezistasem insistențelor unora și altora. Dar și asta mi-a trecut repede - încrederea - câtă o fi fost. Însă nu am avut niciodată curajul să-mi predau carnetul roșu. Și nici nu mă pot lăuda că aș fi fost oarece disident. Deși premize aș fi avut, adică origine socială, ce astăzi ar putea fi considerată „sănătoasă”, (cum se zicea pe vremuri): tata chiabur, familie de buni creștini, persecutată în toate felurile.
Poate de aceea cred cu tărie și în cele „șapte minuni ale comunismului”, adică în falsitatea și ipocrizia acestora. Comunismul a fost un sistem în care minciuna era atotcuprinzătoare, de foarte sus, de la membrii faimosului Comitet Central, până la preșcolarul de grupă mică. Era politică de stat. Toți mințeam, știam că mințim și ne prefăceam nu doar că spunem adevărul, ci și că n-am ști că mințim. Era o convertire a personalității, o alienare păguboasă care, se pare că ne-a intrat în caracter și nu mai putem scăpa de ea. A avut loc o pervertire morală, cum bine a fost catalogată. Una spuneam și alta făceam. Această dedublare a pătruns firesc în educația formală, dar, din păcate și în cea familială (din dorința de-a nu ne expune copiii în fața forței intolerante a societății comuniste). Iată minunile comunismului în toată splendoarea lor:
„În socialism toata lumea avea de lucru. Deși toata lumea avea de lucru, nimeni nu muncea. Deși nimeni nu muncea, planul se făcea peste 100%.Deși planul se făcea peste 100%, nu puteai cumpăra nimic. Deși nu găseai nimic de cumpărat, toata lumea avea de toate. Deși toata lumea avea de toate, toți furau. Deși toți furau, niciodată nu lipsea nimic.”
Este o descriere voioasă, persiflantă, dar sugestivă a comunismului, în care, dorindu-se a se spune totul despre acea societate revolută, de fapt nu se spune aproape nimic. E o înșiruire amalgamată de silogisme corecte și greșite, de paradoxuri reale și aparente, care tinerilor de azi le pot părea criptate și ar necesita explicații, dar noi le cunoșteam atât de bine și le trăiam zilnic, încât sfârșeam prin a nu ni se mai păreau a fi paradoxuri.
Digresiune. Dacă comunismul are „minunile” sale, voi folosi o parafrazare a acestei formule spunând că și „capitalismul nostru” își are asemenea paradoxuri; cel puțin în materie de învățământ universitar:
Toată lumea face facultate dar nimeni nu învață mai nimic. Deși nimeni nu învață nimic, toți le știu pe toate și chiar își iau examenele. Deși avem instituții de învățământ superior, până și la sate, suntem printre ultimii cetățenii din Europa cu studii superioare(pe cap de locuitor). Deși diplomele noastre nu folosesc la mai nimic, toată lumea vrea diplome, unii chiar le cumpără. De altfel, la noi, poate mai mult decât în toate celelalte domenii ale capitalismului original de sălbatic, în facultăți totul este de vânzare; se pot cumpăra: examene, lucrări de licență, diplome, doctorate etc. Oare asta să fie economia de piață?! Am închis paranteza.
Principala racilă a vieții în comunismul autohton, eu am perceput-o a fi, alături de mizeria materială, inechitatea socială. Privilegiații regimului erau: activiștii de partid, securiștii, procurorii (cuvânt ce a devenit, la modul peiorativ, aproape sinonim cu cel care poate procura de toate cele, ce nu se găseau în acele vremuri), până și muncitorii, oarecum, iar marii neîndreptățiți au fost: țăranii și mai ales intelectualii, pentru care limitarea libertăților de conștiință a avut un impact mult mai mare, amplificat și de frustrările datorate condiției sociale precare, pe care o avea această categorie socială. Eu cred că nemulțumirea principală la 1989, aceasta a fost. Cu demagogia politică, cu minciuna instituționalizată, cu îngrădirea libertăților noastre de toate felurile ne-am obișnuit, de bine, de rău, sau măcar reușeam să le „fentăm”, dacă nu chiar să le sublimăm. Acomodarea cu acestea nici nu a fost excesiv de grea pentru generația din care fac eu parte, deoarece noi apucasem vremuri și mai rele; am copilărit în stalinism. Se putea spune că pentru noi vremurile erau din ce în ce mai bune. Situație valabilă și pentru cei din generațiile mai tinere, până la un mo-ment dat. Doar cei născuți după 1970 nu-și aminteau vremuri mai bune, în comparație cu cele ale anilor `80, ultimii, sperăm, ai comunismului. De altfel acești tineri au fost și cei ce s-au ridicat primii împotriva lui Ceaușescu.
Dar cu penuria generalizată și mai ales cu inechitățile sociale de tot felul, nu ne-am putut împăca, în pofida existenței unui corolar al demagogiei oficiale, „codul eticii și echității socialiste” și a nu mai puțin faimoasei legi 18.
Societatea comunistă nu este viabilă și pentru că în cadrul acesteia există posibilitatea cu mare probabilitate de realizare, (dacă nu cumva chiar necesitatea) de-a accede la vârf a unor dictatori malefici, specimene paranoice de tipul lui Ceaușescu, Stalin, Kimir Sen, Mao etc, deoarece, ajungând alți lideri, precum Dupcek sau Gorbaciov, există mari riscuri pentru sistem, după cum s-a demonstrat.
Aș mai avea destule motive să critic virulent comunismul dar nu asta intenționez. Au făcut-o alții cu mai mult aplomb și îndreptățire. Eu am niște nostalgii ale vremurilor trecute, ca să nu le zic, vremurile noastre, care mă urmăresc, mi-au intrat în subconștient și cred că ar merita să mi le reamintesc, cel puțin în scopul unei autoterapii psihanalitice, cu rol de catharsis.