Privind-o am înțeles că sentimentele mele pentru ea nu erau, așa cum am crezut la început, de dispreț, și că nu mă dezgusta. Acum nu mi s-a mai părut urâtă, ci necruțătoare. Părul ușor ondulat, ce îi cădea lung pe umeri, încadra o față frumoasă cu sprâncenele subțiri și curbate, ca niște linii fine trasate cu un creion negru. Ochii negri care mă înfiorau atunci când privirea ei se oprea asupra mea, erau așezați simetric de o parte și de alta a unui năsuc delicat. Gura cu buzele cărnoase, sângerânde, ușor răsfrânte în afară, dezvelea niște dinți de fildeș iar când îmi zâmbea, îmi venea să o sărut cu voluptate. Da! Era făcută pentru a ademeni muritorii de rând pentru a-i face să abandoneze raiul și să cadă în plăcerile carnale ce sunt considerate păcatul primordial și ancestral. Da! Era frumoasă cum altă ființă omenească nu mi-a fost dat să văd. Frumusețea erupea la suprafața ființei ei, nu reieșea din regularitatea trăsăturilor fizice ci din îmbinarea lor cu farmecul ei original, specific femeilor curtezane de altă dată care printr-un simplu gest făceau ca orice bărbat să le cadă la picioare.
Își lăsa feminitatea să iasă învolburată la suprafață și robea inima și mintea bărbaților. Sânii zglobii ca niște porumbei se ghiceau sub cămașa fină de mătase. Talia subțire îmi dădea impresia, atunci când ne plimbam pe alee, că este gata să se frângă de mijloc în două. Și picioarele erau precum coloanele unui templu antic la care mă închinasem înflăcărat de atâtea ori în trecut. Era imposibil să nu o remarci: te cucerea numai cu o privire, cu un gest și atunci deveneai robul ei.
Și totuși pe femeia aceasta o uram cu sete, dar o și iubeam cu înflăcărare, deși eram conștient că mă va duce la pieire. Îmi intrase în sânge ca un virus periculos ce determină o boală gravă care te macină încetul cu încetul.
Dar pe cât de perfect îi era corpul, pe atât de greu îi era sufletul de descifrat. Era ca și cum te-ai fi uitat într-un glob de cristal: o serie de senzații vagi pe care le aveai dar nu le puteai defini. Încercam continuu să descifrez acel mister care îmi măcina nervii și îmi mânca zilele. Se pare că după ce Dumnezeu crease bărbatul venise Satana și dornică de a-i distruge opera, a făurit femeia dându-i o parte din caracterul său. Fiind astfel parte din cel întunecat, femeia a început să subjuge și să înrobească bărbatul. Domnul, din milă pentru creația sa, i-a dat bărbatului acea caracteristică unică ce îl desparte net de celelalte ființe: capacitatea de a simți primejdia, de a avea presentimentul morții. Dar se pare că femeia a fost mai puternică și dispunând de resurse nelimitate a reușit să-l păstreze, legat fiind, lângă ea chinuindu-l, dar nelăsându-l să moară pentru ca suferința să fie infinită, furându-i dreptul la moarte. Deși conștient de pericol, bărbatul se simte atras irezistibil de femeie și cu cât aceasta îi pricinuiește un rău mai mare cu atât se va lega mai mult de ea. De aceea aveam presentimentul sumbru că ea va fi cea care mă va distruge. Nu îi puteam rezista, era mai puternică decât mine, mă înrobea tot mai mult și avea plăcerea vizibilă, îndată ce conștientiza răul pe care mi-l pricinuia. Dar loviturile repetate mă întăreau, deși mă obosiseră spiritual. Mă închisesem în mine, devenisem posac și durerea sufletească se concretiza, superficial în raport cu cantitatea mare pe care o țineam în mine, într-o durere fizică sfâșietoare. Eram asemeni unuia care după ce a avut revelația morții s-a resemnat, nu mai dorește nimic de la viață și aștepta moartea ca pe o mireasă macabră. Însă la mine întârzia să vină și am sfârșit prin a renaște. Ceea ce m-a făcut să învii a fost o altă "ea". Pasiunea nebunească ce o avusesem pentru prima se transformase într-o ură nebună ce mă făcea irascibil. Eram nervos și de câte ori un fost prieten încerca să mă scoată din cușca intimității mele, mârâiam fioros și îmi arătam colții dându-i de înțeles că nu are cu cine să se înțeleagă și că ar face bine să se lase păgubaș pentru a nu regreta apoi.
Starea în care mă adusese era asemănătoare cu aceea a unui narcoman care, după ce a mărit doza de heroină intră în transa nervoasă ce urmează injectării.
Nopțile lungi petrecute în intimitatea ei mă epuizau fizic și nervos. Deși apoi juram pe toți sfinții că nu o să o mai revăd și invocam cerul în ajutor cerându-i să se prăbușească peste mine dacă o să îmi încalc cuvântul, a doua noapte mă duceam hipnotizat la ea, atras de o forță nevăzută ce mă împingea către dezastru. Începuse treptat să nu mai îmi pese de mine sau de ceea ce se întâmpla cu persoana mea. Îmi neglijasem ținuta vestimentară, igiena, iar fața îmi era umbrită de o barbă țepoasă, părul îmi stătea zbârlit deasupra unor ochi roșii, injectați, dându-mi aspectul unui psihopat, de care nu eram departe în acele momente.
Din această stare de comă psihică m-a ajutat să ies o altă "ea", ce contrasta enorm cu cealaltă. Când mi s-a arătat precum o zână, a fost ca o revelație. Nu mi-am dat seama de când se afla lângă mine, căci în ultima vreme făcusem numai fapte murdare, rușinea și celelalte sentimente pe care un om normal le are dispăruseră la mine aproape complet. Devenisem precum un bloc de marmură, neclintit și ințepenit sufletește, dar în fața ei m-am topit ca un bulgăre de zăpadă lângă foc. Emana o asemenea energie pozitivă încât a reușit să contracareze acele efecte pe care prima mi le produsese. Am început să o ador, să o iubesc, dar nu nebunește ca pe prima, ci blând și delicat...
Ea m-a învățat să iubesc delicat și prin candoarea sa m-a vindecat ușor de rănile pricinuite după prima pasiune. Atingerea ei era fină și pufoasă, iar faptul că o țineam în brațe și mă mângâia pe păr mă făcea să cred că am să ajung în rai, iar acesta nu este decât preludiul. Mă învăța dragostea pas cu pas, mă ajuta să o înțeleg, nu cum a fost prima pasiune: o revelație izbitoare și peste puterile mele psihice. Noaptea, când o simțeam lângă mine, mă făcea să mă simt reînviat îmi plimbam lin mâinile pe corpul ei zvelt și buzele ni se uneau într-o sărutare voluptoasă ce ne topea sufletele amândorura. A face dragoste cu ea era pentru mine ceea ce este pentru un yoghin o călătorie spre Shambala. Preludiul ne ascuțea simțurile și momentul de mister ne făcea să fim o singură persoană. În momentul acela ne înălțăm până în Olimp și asemeni lui Lucifer cădeam din nou în această lume mizeră și decăzută, la degradarea căreia contribuim fiecare cu o fărâmă.
Pasiunea unei nopți fierbinți de dragoste ne consuma energia fizică, dar resursele sufletești creșteau enorm devenind nelimitate. Nu mai doream decât să fiu cu ea dar absenta ei nu mă irita, căci știam că revederea va recompensa infinit despărțirea.
Fiind blestemat am fost lipsit și de dragostea ei odată cu începerea războiului. M-au înrolat cu forța, căci mă zbăteam și nu suportam gândul că o să mă lipsească de prezența ei senzuală un lucru atât de vulgar, căci iubirea mea era mai importantă pentru mine decât lupta între popoare, pentru că popoarele dispar iar iubirea mea rămâne neștearsă în inima mea. Nu suportam gândul că poți fi lipsit de toate pe lumea asta. Un om renăscut din propriai cenușă, ca pasărea Phoenix, și dobândind fericirea după ce nu avusese parte decât de nenorociri, nu poate accepta acest lucru sub nici o formă. Aneantizarea conștiinței vine de la sine în acest caz, el suferind o traumă profundă. Doar speranța redobândirii acestei fericiri te mai poate ține în viață, ducând o existență de legumă timp de mai mulți ani sau până la sfârșitul său.
Fiind cel mai dezlănțuit dintre toți, căci eram surescitat și devenisem foarte violent, am fost încătușat și trimis în primele linii. N-am să relatez aici acea perioadă neagră din viața mea în care singura bucurie era să mă pot întinde în patul din cazarmă mulțumit că am reușit să rămân în viață pentru a o revedea.
După 17 ani de chin urgia s-a terminat și m-am întors în orașul meu mult iubit de la care nu mai aveam nici o veste Când am ajuns acolo orașul dispăruse sub propriile dărâmături, țara întreagă era o ruina. Războiul pustiise totul dar luptând pe Coasta de Est aveam impresia că țara mea rămăsese la fel de frumoasă cum o știam.
Privind ruinele, întreaga energie închisă în mine timp de atâția ani a răbufnit sub forma unui urlet de fiară. Am început să răcnesc precum un animal încolțit și scotoceam printre dărâmături luând piatră cu piatră și aruncând-o deoparte, ca și cum aș fi vrut să descopăr vechiul oraș sub ruinele acelea.
Deodată am simțit o căldură ce mă cuprindea din creștet și până în tălpi. Am dus mâna la piept. Ochii mi s-au împăienjenit și ca prin ceață mi-am văzut mâna plină de sângele ce îmi umpluse cămașa kaki, apoi lumina a dispărut și întunericul ia luat locul.


Am simțit cum cad continuu și apoi... nimic.