Într-un ținut îndepărtat, undeva la marginea galaxiei Calea Lactee, mai exact la vreo 25.000 de ani lumină de centrul acesteia, se găsea o planetă minunată numită Terra… Munți, râuri, oceane, animale și flori, un cer albastru sau fulgere și tunete atunci când ploua, toate făceau din această planetă una mult diferită de altele…

Observând frumusețea ce definea acest minuscul punct al Universului, un bebeluș, să îi spunem în mod aleator… Vasilică… se hotărî să se nască pe această planetă… Între timp, și alți bebeluși se prinseră că e mai bine pe Pământ decât pe Marte, așa că se hotărâră să se nască și ei tot aici…

Crescând printre ei, Vasilică învăță multe lucruri, lucruri stabilite ca fiind general valabile de oameni mai deștepți decât el, matematicieni, geografi, lingvisti sau istorici… Deși multe dintre aceste lucruri i se păreau inutile, altele păreau să îl atragă, poate pentru că aveau ceva în comun cu el, sau măcar pentru dezvoltarea unei culturi generale ce i se părea obligatorie… Și totuși… parcă ceva lipsea din toate aceste cunoștiințe pe care cei din jur i le transmiteau… Totul era atât de… material… totul părea la fel, nimic nu se schimba niciodată… totul urma un anume tipar impus…


Într-o noapte, Vasilică avu un vis…

Se făcea că mergea pe o potecă, pe o pajiște plină de flori roșii, galbene și albastre, unde un iepuraș ce semăna mai mult a măgăruș (what a jackass) țopăia în voie după un fluture… Iar pe marginea potecii, un pom cu frunze portocalii își coborî crengile și îi oferi un fruct cum nu mai gustase niciodată, un fel de prunomere de culoarea cerului cu gust de cireșe… fără sâmburi!

http://photos1.hi5.com/0006/229/343/iNZzhw229343-02.jpg

După ce mai merse puțin, minunându-se de frumusețea ce plutea peste tot în jur, Vasilică ajunse la un râu (duhh) cu apa limpede și rece… Se întinse câteva momente pe iarbă lângă el, cu fața spre cer… Doi norișori albi, unul în formă de oiță și altul în formă de Marlin Manson, pluteau nestingheriți în văzduh… Râul își cânta neliniștit povestea, în timp ce Vasilică îi sorbi două versuri reci și porni mai departe… Traversă podul șubred de lemn, îndreptându-se spre marginea vestică a curcubeului uriaș ce se vedea în zare… I se părea atât de frumos… și se gândea că la marginea lui, trebuie să găsească cea mai de preț comoară…
Apropiindu-se de țintă, observă…

Dar se trezi când îi sună telefonul pentru că uitase să îl dea pe silențios…

Pentru că îi plăcuse atât de mult visul acela, Vasilică îl continua în gând în fiecare seară… în speranța că poate îl va visa iar… Cei din jur nu înțelegeau de ce nu poate să renunțe la acest vis, la comoara de la capătul curcubeului, despre care ei știau că nu există… și să se întoarcă la adevăratele frumuseți ale acestei lumi, facultate, serviciu, cluburi, bani, pensie într-un final…

Vasilică credea însă foarte tare în acea comoară, pentru că simțea că în ea constă secretul fericirii lui și a multor altora…

Într-o zi, cutreerând o pădure înaltă și verde, perforată ici și colo de razele soarelui, Vasilică se opri pe marginea unui râu pentru a se odihni… Întins pe iarba moale, el observă printre copaci doi norișori, unul în formă de văcuță și altul în formă de Marlin Manson… Amintindu-și de norișorii din visul lui, Vasilică se întrebă imediat: “oare pe ce loc a ieșit Schumi astăzi?” Abia apoi realiză faptul că norul în formă de Marlin Manson e același cu cel din visul său… se ridică în fund și ciuli urechile… la fel ca iepurașul care stătea la câțiva metri depărtare, cu un fluturaș în gură… vorbe și sunete nedeslușite se scurgeau rapid pe lângă el, duse la vale de apa râului, în timp ce în fața lui într-o poiană, razele soarelui formau un curcubeu cum nu mai văzuse niciodată… Inima începu să îi bată mai tare, simțind cât de aproape este de comoara din vis, se ridică și începu să alerge spre piciorul razelor fermecate…


Ajuns în locul indicat de acestea, Vasilică răscoli frunzele de pe jos pentru a găsi comoara mult dorită… În schimb, tot ce găsi fu un con de brad și o floricică… un clopoțel neted și mov, care tremură liber după ce scăpă de povara frunzelor uscate… Băiatul nu întelegea ce se întâmplă… totul era exact ca în visul său, lipsea numai comoara…

Dar, atingând cu degetele floarea, pentru a o curăța de pământ, Vasilică realiză că această floare nu apărea în visul său… Și, încercând să își amintească mai bine, realiză că în vis nu apărea nici o comoară… el doar și-o închipuise, nu o văzuse în mod fizic… Un zâmbet i se așternu pe față, realizând că ceea ce îl făcea să se simtă atât de bine era însuși visul, nu o comoară imaginară…
Dar chiar și așa, la capătul visului său, el găsise ceva… găsise o floricică și un con de brad care mirosea atât de frumos a pădure, și o idee… aceea că frumusețile lumii în care trăia erau reale… și așteptau doar să fie descoperite… de niște ochi care vor să le vadă… de o inimă care să vrea să le simtă, și de un om care să vrea să le arate și altora…

Se aplecă și sărută floricica, puse conul în buzunar și plecă spre lume… pentru a arăta și altora faptul că găsise într-adevăr comoara de la capătul curcubeului… o comoară care ar fi putut să îi facă și pe alții fericiți…

Dar cei ce vedeau conul spuneau “Ce-i asta? E un con! Ce-i așa special la el? Aruncă-l!” Lumea nu înțelegea că fericirea pe care Vasilică o simțea în interior nu era dată de obiectul con pe care îl ținea în mână… ci de felul în care el alegea să îl privească… Ca pe o comoară de la capătul curcubeului…

Cu timpul, Vasilică găsi multe astfel de comori, care de fiecare dată îl făceau să zâmbească și să mulțumească în sinea lui pentru ele…

Majoritatea celor din jur însă tot nu întelegeau… de aceea, Vasilică începuse să se simtă singur…El încerca de multe ori să facă oamenii să se simtă mai bine, neplăcându-i să îi vadă posomorâți, abătuți și triști, și de multe ori chiar reușea să schimbe asta… dându-le speranță, încredere, veselie și poftă de viață…

Și totuși, ceva îi lipsea încă… Îi lipsea cineva cu care să alerge de nebun, pe un câmp cu flori, în căutarea unei comori imaginare de la capătul unui curcubeu ireal…

Și, deși uneori acest lucru îl întrista, avea de cele mai multe ori puterea să transforme lipsa persoanei respective, într-un vis… Un vis care să îi dea motive să trăiască, motive să iubească viața și oamenii, știind că, prin frumusețea acestui vis, el ar putea să transforme totul în realitate. O realitate proprie, care să îl facă cel mai fericit bebeluș de pe Terra…

Și ceea ce îl făcea să se simtă atât de bine de cele mai multe ori, era faptul că știa un lucru important: chiar dacă visul nu s-ar transforma la un momentdat în realitate, viața lui nu ar fi fost deloc goală, pentru că urmărirea visului respectiv, dar și a altora, îi va da mereu un sens care să îi mențină zâmbetul și mulțumirea pe față și în suflet…

Adormind, Vasilică se visă iar pe poteca de pe pajiștea cu flori, unde iepurașul încă încerca să prindă un fluture, iar pomul portocaliu era înca plin de prunomere cu gust de cireșe… Curcubeul se zărea în continuare, și, mergand spre el, de data asta fără să fie întrerupt de telefon, ajunse mai departe… destul de departe încât să vadă că din partea cealaltă a curcubeului vine o fată…