Pateuri crocante, saleuri și stixuri. Patiseria de amețit foamea unor rebegiți de frig, adunați în jurul focului culturii. Asta a fost prima impresie după ce a reușit să conștientizeze că se află în sala aglomerată, plină de zumzet colocvial și fălci mecanice în acțiune grăbită, dar ea putea să se schimbe.
Dovadă: pe platourile dosite, supraviețuiseră câteva sandvișuri cu șuncă, ou, ardei și caș ras pe deasupra. Spre feliile mici de brânză telemea înaintau măslinele rebele rostogolite cu privirea. Slăninuța autohtonă era sortimentul încă cel mai bine reprezentat pe majoritatea farfuriilor albe de plastic subțire. Nu erau cantitățile pantagruelice de la chermesele memorabile la care participase. Asta era cât se poate de clar. Aici părea în plină desfășurare cheful unui adevărat răsfăț intelectualist. Priviri hulpave sfredeleau feliile de șuncă răsucite în formă de sărmăluțe mignone peste conținutul lor albicios de brânză liptauer, încă prezente, în număr de trei, pe frunza ornamentală a unei salate sacrificate indecent. Observă bolul, și el golit, unde rămăsese puțină maioneză de la ouăle umplute. Chifteluțe bine rumenite (vreo zece) se zbăteau încă între viață și moarte pe o farfurie lată, pe jumătate golită. Rașchetă cu privirea porțiunea de masă neacoperită de trupurile invitaților. Nici o șansă să dea peste ce căuta.
El, neofitul cu față de heruvim și cu burtă îndesată de preot paroh în căutare de hrană spirituală, se opri nedumerit neștiind în ce direcție s-o apuce. Căuta de zor o sticlă cu apă minerală, dar toate erau goale deja. Fiind în plin post, nu se repezi la bucatele rămase, dar jinduia în secret după un șnițel de porc care nu se arăta nici el pe masa întinsă. Unde or fi șnițelele ? Pentru că nu recunoscu pe vreun cunoscut în mulțimea de intelectuali provinciali înghesuiți în fața blidelor, trase cu urechea la discuțiile celor din jur. Degeaba. Nu înțelese mare lucru. Frânturi de amabilități grețoase, trâmbițate emfatic, scuze repezite. În sfârșit dădu mâna cu soțul organizatoarei întâlnirii, cu care spera să lege un dialog. Nu prea știa despre ce vor vorbi, dar se strădui din primele replici să se arate interesat de ce zicea. Și ce zicea? Ceva neclar despre aparatul foto digital pe care îl uitase acasă. Dar când să ajungă la performanțele lui, îi întoarse brust spatele scuzându-se că trebuie să salute pe cineva. Agitația era în toi. Parcă intrase strechea în ei. Nu aveau răbdare să converseze pașnic și așezat. O adunătură de indivizi cam săriți, ce se cred importanți, dar nu-i cunoaște nimeni afară. Se cunosc și se cultivă doar ei între ei. Ai zice că sunt niște sectanți, dar afabilitatea asta ascunde multe invidii și dușmănii. Oricum sunt complet necunoscuți în mediul lui de afaceri. Ce i-a venit să li se alăture ? Nu vede foarte clar că nu-l bagă nimeni în seamă ?
Când își întoarse din nou privirea spre farfuria cu chifteluțe rumenite, observă cum ultima combatantă din batalionul desfășurat în luptă se lăsa străpunsă de o nemiloasă scobitoare inamică și dispăru urgent în spatele unor dinți gălbejiți și rari ai unei somități științifice indiscutabile, cu fălci încă bune pentru masticație grea. Parcă ar fi spus chifteluța murindă: „Merită să te sacrifici pentru o cauză atât de nobilă, pentru un spirit atât de înalt, pentru un om atât de dotat.” În locul flecărelii competentelor voci, le-a ascultat înduioșat, cu puțin înainte de a dispărea definitiv de pe platou, pe aceste gureșe biluțe maronii. Iată ce sporovăiau ele: „Noi murim cu simțul datoriei împlinit. Noi alimentăm gândul slăvit care face să apară la lumină noi opere nemuritoare” accentuă entuziast chifteluța voluntară, pătrunsă de un condimentat spirit patriotic regional. „Murire, muritudine, nemurire...” murmură infatuată chifteluța puțin mai grasă din dreapta ei. „E o cinste, draga mea, parol !” se umflă în carnea ei tocată prima surată, afișând o atitudine de netă superioritate gastronomică. „Ce te-ai fi făcut să fi ajuns pe masa unor grobieni care înfulecă prostește și nu produc nimic ?” întrebă mai mult retoric norocoasa dodoloață ajunsă pe masa cinstirilor ca pe câmpul de onoare al strămoșilor care au murit pentru patrie. Confirmarea nu întârzie să apară sub forma unei afectări pline de snobism sec, preluat prin empatie de la meseni: „Vai, dragă !”
Venind din mediul lui de afaceri, unde trebuie să fii vulpoi să reziști și să reușești, și-a găsit vocația scrisului mai târziu, împletind versuri cu un efect benefic asupra psihicului său bântuit de nevroze suspecte. Într-o zi a observat minunea: caligrafiind cuvinte smulse din inimă i se strecura liniștea în suflet. O terapie puțin costisitoare. A pășit cu timiditate și cu palmele transpirate în această lume la sugestia unui amic, liber profesionist, obișnuit să bea pe banii lui și ai altora ca el. Ãsta era un spadasin al metaforei cum nu s-a mai pomenit. Îl admira și îl invidia în același timp. Practica tehnica pupării în fund pe toți și fondul lui poetic era considerat mare. Un fond poetic cât fundul Lacului Bicaz de la poalele Ceahlăului. Þintea cățărarea rapidă pe culmile poeziei românești. Asta era strategia floretistului. Avea o dexteritate nebună de a impresiona asistența. Lua metafora în vârful floretei sale năzdrăvane și hâț cu ea prin fața competenților s-o valorizeze. Până nu smulgea aplauze la scenă deschisă n-o retrăgea din câmpul lor vizual. Numai atunci apărea clar că din fascinanta metaforă nu mai rămânea decât o cârpă murdară, bună de șters praful de pe cărțile necitite ale confraților.
Cu tânărul neofit lovit de vraja poeziei drept în țeastă lucrurile se derulau altfel. Avea convingeri puternice și revelații mistice. Credea că ajunsese prin scris să pună mâna pe o fărâmă de sacralitate, ca să vină în contact acum cu imaginea vizuală a unui ratat amețit de alcool ce se hlizea scârbit:
- Poezia e desenul pe zăpadă făcut de jetul de urină când te piși. Vedeți băieți, aceasta este arta! adăugă el citând dintr-un poet proletcultist intrat în dizgrație.
Pentru că vorbitorul îl privi mânios când se răsuci spre fața lui rotundă de heruvim suspect, heruvimul îl aprobă zâmbind binevoitor ca să scape de amenințarea din privirea lui înflăcărată. Dacă l-ar fi contrazis, era în stare să-l ia la bătaie. Ar fi ajuns un heruvim trântit de asfalt.
Trecu printre vreo trei homleși cu fizionomii răvășite de nesomn, cu părul slinos, prezenți pentru pomana poeziei ca la pomana mortului, care încercau, înfulecând zdravăn și puțind adecvat, să intre în grațiile unui literat slab cu duhul pe care-l abureau cu povești vânătorești. Succesul lor era asigurat prin tonul răstit al propozițiilor. În curând aceștia îi vor înlocui pe bătrânii scribi secătuiți de idei și de vervă comunicativă.
Rumoarea înveselită de exclamații și interjecții spontane fu tăiată longitudinal de țipătul unei doamne cu pălărie care-și căuta din privire bărbatul ascuns în mulțime printre băutorii de votcă:
- Vasile, au venit șnițelele!
Hămesiții s-au repezit în formația grămadă să golească tava cu îmbujoratele produse culinare, după care s-a lăsat o tăcere adâncă, meditativă. Doamna cu pălărie, o poetesă nebăgată în seamă, precum și ceilalți molfăitori de carne de porc prin guri cu multe măsele lipsă, păreau atinși de o subită neliniște metafizică în legătură cu soarta artei în vremea ingrată a tranziției. „Mai citește cineva poezie ? Moare arta ?” se întrebau cu privirile ațintite în gol și cu limba străduindu-se să scoată dintre dinți firicelele de carne nedirijate spre digerare. Strigătul lor interior era: „Vremuri ale post-tranziției, răzbunați-ne !”
Bineînțeles că el, neofitul cu față de heruvim, n-a mai ajuns să pună mâna pe un șnițel. Foarte bine. Îngerii sunt spirituali. De ajungea, cădea în păcat. Așa va fi mântuit și jurământul postului respectat din proprie voință.
Pe biroul așezat ca o catedră într-o sală de curs, deci poziționat oarecum central, zăcea, în totală părăsire, ostentativ ignorat, un teanc de exemplare din volumul lansat. Cărțuliile subțiri, numite plachete, nu prezentau niciun interes nimănui. Simple obiecte netrebuincioase, poate doar niște plachiuri pentru încălțămintea celor ce vor să înainteze în noroiul literaturii. Niște vestigii bizare ale trecutului (cine a mai văzut azi plachiuri ?) ajunse aici din întâmplare. Taine dintr-o lume a tăcerii. O lume incompatibilă cu hărmălaia și mirosul de friptane din jur.
Precautul neofit, bâjbâind nesigur, trebuia acum să tragă ponoasele pentru nesăbuința de a fi scris și el un volum de versuri. Rezultatul demersului său liric: se simțea un intrus. Mai bine rămânea cu cercul lui de oameni practici, incapabili de sclifoseli metafizice. Nereușind să lege o discuție cu careva, se apropie de cărțile abandonate pe birou. Parcă erau cărțile văzute de el deunăzi, abandonate pe trotuar în fața anticariatului de după colț. Astea erau cărțile lui ? Le admiră coperta, luciul și designul. Erau frumoase în sine. Niște obiecte cu siguranță frumoase și pentru un extraterestru care nu se știe la ce folosesc, dar sunt plăcute privirii. Le mângâie cu candoare, discret, ca pe niște pui de găină plăpânzi de o zi. Puteau fi și de rață. Ãia-s char mai drăgălași. În scurt timp auzi în urechi piuitul lor cristalin, măcăitul haios și biroul se umplu numaidecât de găluște aurii vii, cu ochișori negri, țopâind nesiguri, într-o totală dezordine, dintr-o parte în alta a spațiului rămas liber. Își luă subit responsabilitatea să-i păzească. Să nu cadă vreun pui neatent de pe biroul neîncăpător și să fie călcat în picioare de acești alcoolici nepăsători. Observă numaidecât că locul pe unde se plimbau în voie e prea mic pentru explorarea unei lumi noi. Heruvimul se puse de veghe în serviciul puilor.
- Cîte cărți ai vândut ? îl întrebă în glumă floretistul metaforei răsărit dintr-o dată în spatele lui ca un corsar ce-și surprinde pe nepregătite adversarul.
- Niciuna, răspunse automat și se întoarse spre el zâmbind fad.