Despărțirea

Când eram odată la Ștefănești Călinuț dormea și eu mă plictisisem așa că m-am dus în spate la nuc. În timp ce mergeam pe lângă gard am văzut un cățeluș mic, înfometat și însetat iar eu mi-am băgat mâna prin gard. Era vreo două și șaptesprezece ziua. M-am urcat pe un buștean și am sărit gardul. L-am luat în brațe și m-am azvârlit peste gard. Am aterizat în picioare pe buștean. I-am arătat curtea și l-am numit Manhables. După ce s-a sculat bunica s-a dus în grădină și a văzut cățelul de acolo. Mi-a spus să-l scot afară. L-am luat în brațe și l-am scos afară. La găurile de sub poartă am pus scoarță de copac și le-a doborât și a intrat din nou. Eu l-am mai scos afară odată și afară a rămas. Pe la ora cinci și cinciprezece ziua Călin, unchiul meu a văzut cățelul sub mașină și mi-a zis să-l scot afară. L-am luat în brațe și l-am dus peste o grămadă de nisip și l-am pus peste ea. A venit înapoi și am stat puțin lângă el. L-am luat în brațe și l-am aruncat peste nisip. Când am plecat înapoi aproape că-mi dădeau lacrimile. În fiecare noapte l-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte că am aruncat cățelul și în câteva nopți chiar plângeam când îmi aminteam. Este un pic mai lungă povestea.