Panicat că sufletul m-ar putea părăsi în căutarea entității pereche, l-am fixat în lambriuri.Noaptea îl auzeam cum țipă și mă conjură să-l eliberez, cu promisiunea că îmi va fi un partener fidel toată viața.Încerca să mă amăgească asigurându-mă că va modela din materia tristeții fizionomia fericirii.Nu l-am crezut, însă mila m-a împins să-i trimit o iubire șubredă și cheală pentru a-i ține tovărășie.
Prostia râdea tâmp între omoplații mei de plânsul sufletului.Furios, am prins-o, am învelit-o în staniol și am aruncat-o în aragaz, să ardă la foc mic.Preocupat de altceva, am uitat de ea și când mi-am amintit era prea târziu : s-a prefăcut în cenușă.
În lipsa sufletului, ura rânjea perfid și mă ademenea să fac tot ce e interzis, încercând să mă convingă că imoralitatea, păcatul și fărădelegea sunt singurele forme de a ajunge la fericire.Scârbit, am îngropat-o sub parchet.Îmi apărea în coșmaruri sub chipul unui diavol de carton urlând către gândurile îngrozite.Hotărât să scap definitiv de ură, deghizată în diavol, i-am dat foc cu un ideal incandescent.Pielea de carton a ars complet în camera subconștientului și de atunci nu am mai cunoscut ura.
Depresia se zvârcolea la intersecția dintre două sinapse, accidentată de o obsesie turmentată.Cu degetele gândurilor pozitive am smuls-o din minte, am strivit-o de un perete și am văruit-o cu albul încrederii în sine.Din acel moment am devenit un optimist incurabil.
Singurătatea cânta în fiecare zi o muzică tristă pe scena lăuntrică.Dorul de femeia-social surâzând în conversații îi măcina fundamentul existențial.Cuprins de milă, am aglutinat singurătatea de entitatea cărților citite.În scurt timp au devenit prieteni și de fiecare dată când citeam o carte, ea țopăia voios din gândurile personale pe pagini.