Îmi aduc aminte de sertarul ăla ca de un loc ascuns, unde zahărul candel se înșiră de unul singur pe sfori. Când îl deschideam, bucătaria avea aerul unui altar înconjurat de trei ferestre boltite. Printre firele de praf cu dulcele pe buze, fericit să număr sforile rupte și îngerii din geam, aveam vina de a fi, doar în pranz altfel.


Sprijinit de dulapul cu ușile verzi, aveam poftă și încă copilărie. Scârțâiam liniștea cu balamale neunse și număram fețele zahărului cam cât de-o sfoară întreagă. Era joi. Pe strada hărmălaia copiilor avea umbletul dulce. Se muta din poartă în poartă din ce în ce mai pufoasă, mai albă. Era momentul zilei în care dacă te opreai, te-ai fi putut alege și cu altceva.

Negustorul avea un halat alb și o bască verde pe care și-o dregea de fiecare dată socotind. Cred că era mut fiindcă mulțumea dând din cap și mi-a mulțumit de foarte multe ori. Când străzile erau înghesuite, îi zornăiau bănuții prin buzunare și părea că umbla cu bățul prin nori. După ce îi prindea și rasucea bine, rămâneau așa învârtiți. Îmi luam doi până la colțul străzii și mă întorceam doar cu bețele zmeului ce mă aștepta din hârtie. În urma mea toneta lui se ducea departe, pe roți, cu multă lume în jur încercând să se înalțe altfel.

Dincolo de stradă, Diana mă trântea de poartă și îmi fura mustățile fără să mă întrebe cât de dulci sunt. Chicotind în nasul ei, o împingeam până sub măr. Deschideam ochii și lăsam tăcerea să îmi intre prin piele. Þineam sforile și bețele de mâini, apoi priveam de aproape lumina. Se desfăcea toată pe chipul meu să îi simt înăuntrul ciupindu-mi obrajii. Câteva frunze se încurcau de zbor. Priveam cu coada ochiului cerul tot mai înalt și îl rătăceam de fiecare dată când mă ridicam pe vârfuri să îi fiu mai aproape. Spre seară, rămânea ca de hârtie la capătul unei sfori rupte. Prin buzunare zaharul îmi lipea degetele.

-Hai sa te speli pe mâini și gata cu azi. Mai e și mâine o zi. Mama își strângea mâinile într-un șervet crezând că doar atât ar trebui să fie, Joi.