poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-04-17 | |
"Oho, și eram cu toții niște destrăbălați...", își amintește Chioran, zornăinduși trupul osos, aproape dezmembrat.
"Cum erau acele Timpurii Zile Deformate? Mi-ar plăcea să o aflu de la tine acum, cînd mucurile de țigară au crescut mai mari decît noi", sîsîi Șarpele Rombic, ondulîndu-și desenul în formă de Isus de pe spinare. "Ascultă atunci povestea mea: Eram șase și cu pisica șapte. Cu toții ne-ntindeam trupurile spre soare, iar în piepturi, pe-atunci, ne colcăiau fiecăruia mai multe inimi. Porniserăm împreună la drum, chiar dacă asta-nsemna pentru unul să stea pe loc pînă se-nfundă în pămînt, pentru altul să meargă cu spatele iar pentru celălalt să se-nvîrtă-n cerc la infinit. Eram Timpurii și nu ne înțelegeam pe noi înșine." "Oho... pe atunci Marc era cu Divina Carmen", începu Șarpele Rombic, "doña Carmencita cu o floare roșie în păru-i de abanos. Vase de sînge plesneau, și ea trecea. Eu eram cu Fetița Giurgiu, dulcineea cu Sufletul Sensibil și cu vorba lipicioasă. Sînii i se culcau plați pe abdomen, pendulîndu-și propriul cîntec, de maternitate deocamdată refuzată. Piciorușele ei își creșteau unghiile în sus, într-un gest de patetism al rasei, dureros și neverosimil. Ion... Ion era cu Șorlei Șoreicanul, grozavul Șoarece de la Răsărit, cu fruntea întunecată și buza de sus veșnic întinsă într-un rictus de nemulțumire. 'Tu ai mîncat patru chiftele, și eu doar două', îi zicea Ion cu obidă Șoreicanului, iar acesta avea labele picioarelor grozave, cu unghiile uriaș convexe. 'Nene, aveți cine să vă scrie plancarta? V-o fac ieftin, pe bani puțini' mai obișnuia să zică Ion din cînd în cînd, ca un tic verbal însușit pentru a-și justifica existența". Șarpele Rombic se opri. Chioran se încolăci mai aproape de el. Soarele li se reflecta în ochi, făcîndu-i să sclipească ca smaralde neprețuite. Stăteau scăldați în lumina verde a asfințitului, în timp ce realitatea se strecura, nepăsătoare, printre ei. "Mai zi din una... mai zi din două, mai zi din douăzeci și nouă", rupse tăcerea Șarpele. "Cînd ies afară, obțin doar o extensie a pereților", se porni Chioran. "Noii pereți vor fi Lucrurile Exterioare, dar niciodată nu voi ieși de aici." "Unde voiai să te duci?" se prefăcu naiv Șarpele. "Eu voiam undeva în afară; în afara cauzalității." "Erai un nelegiuit?" "Nu chiar; dar aș fi vrut să fiu, chiar dacă nu eram destul de înțelept." "În afară de frica de moarte, ce altceva te îndemna să continui?" tatonă Șarpele. "Obișnuiam să blestem, spunînd că Dumnezeu este numai o scuză pentru existența lumii." "Te bazai pe asta?" "Nu. Niciodată nu am crezut-o cu adevărat." "Despre prietenii tăi... erați cu toții unul cu celălalt?" "Cu adevărat eram, deși fiecare își cultiva visul de individualitate." Tăcură amîndoi; Realitatea începuse să-i copleșească, înăbușindu-le încrederea în lucruri.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate