Nu am putut niciodată să o sufăr. Au trecut ani buni de când nu m-am mai gândit la ea, de când nu am mai vorbit cu ea, de când nu am mai văzut-o. Și totuși acum am visat-o. Uitasem despre ce era vorba, dar imaginea ei îmi rămăsese întipărită în minte, zi și noapte. Nu mai puteam să dorm. Simțeam ceva, dar nu știam ce. Trebuia să o văd, să mă lămuresc dacă teama aceea care mi se strecurase în suflet, senzația neplăcută de anxietate și sufocare erau reale sau doar un reziduu al acelui vis. Nu noi alegem să visăm, nu ne dorim în mod special asta, dar e valabilă și inversa, pentru cei care visează. Nici ei nu-și doresc neapărat ca visele acestea să înceteze. Pur și simplu visăm pentru că mergem la culcare, ca să treacă timpul. Nu noi alegem ce să visăm, visele ne aleg pe noi.

Mi-am luat inima în dinți și am căutat-o în cartea de telefon. Știam doar porecla pe care o folosea și mi-a luat ceva timp să-mi aduc aminte numele ei. Era pe seară când mi-am tras niște jeanși negri pe mine, am încălțat o pereche de adidași rupți și un tricou pătat, gata de plecare. M-am uitat în oglindă apoi m-am dezbrăcat și am îmbrăcat niște haine mai arătoase. Parcă nu aș fi dorit să o las să mă vadă în halul acela și să-i dau ocazia să mă privească disprețuitor. Voiam să îi arăt cât de departe am ajuns, să-i spun în față: “Vezi, nu sunt nici pe departe cel care am fost odată.”

Nu mi-a fost teamă când am stat în fața ușii ei apăsând cu putere soneria, cu toate că nu aveam niciun motiv pentru vizita aceasta neanunțată. Pur și simplu nu mă gândeam la nimic. Încă locuia cu părinții. Mi-a deschis ușa o femeie pe care chiar dacă vârsta înaintată o schimbase destul de mult, mi-am dat imediat seama că este mama ei. O recunoscusem.
-Am venit pentru…

Nu m-a lăsat să termin și a deschis larg invitându-mă înăuntru. Erau mulți oameni acolo și nu cunoșteam pe niciunul. M-am trezit deodată în mijlocul atâtor străini care mâncau, beau și discutau aprins fără să realizeze prezența mea deoarece nu contam pentru ei.

Era o familie simplă care locuia într-un apartament micuț, dar în centrul orașului. Da, acum începeam să-mi amintesc. Trecusem odată prin zonă cu ea și am văzut-o aruncând o privire aici fără să-mi dau seama la momentul respectiv de ce a făcut asta.

M-am uitat prin toate încăperile pâna am găsit-o. Stătea întinsă pe o saltea subțire pe jos și părea să se odihnească. Era exact așa cum o știam: micuță, fragilă, cu pielea foarte palidă, bucle negre îi încadrau fața rotundă. Parcă auzisem o poveste în copilărie cu o astfel de fată care dormea și a fost trezită de sărutul unui prinț. Nu, nu mă gândeam să mă apropii de ea, și în nici un caz nu doream să o sărut. A existat o vreme în care nu o suportam iar simpla mea prezență în casa ei era mai mult decât ciudată. Ce căutam eu de fapt aici, mă întrebam într-una. Venisem pentru ea sau mânat poate de o forță invizibilă…


A deschis ochii fixându-mă cu privirea, întrerupându-mi șirul gândirii. Era la apus iar razele îi luminau fața din plin, scoțându-i în evidență ochii castanii și calzi, întinerind-o. A zambit ușor și a mișcat un pic mâinile pe pătură, facându-mi semn să mă apropii și să mă așez. Nu erau scaune acolo așa că, am pășit și m-am pus pe podea cu picioarele sub mine studiind-o la fel cum făcea și ea de altfel.
Așteptam să îmi zică ceva - ce era cu ea, dacă m-a chemat? De ce stătea pe jos și nu pe pat, de ce eu? Poate avea de gând să mă lase pe mine să încep, să dau explicații pentru venirea mea neinvitată.

-Îmi pare rău, a spus ea, că mă uit așa insistent la tine. Vederea mi s-a slăbit mult, iar tu stai prea departe.
M-am tras mai aproape, chiar lângă salteaua pe care ședea și am lăsat-o să mă privească în continuare. Soarele i se reflecta în ochi, făcându-i să nu mai pară atât de goi. “Deci era bolnavă” m-am gândit eu. “Mai slabă decât aș fi crezut. Dacă i-aș atinge mâna osoasă și aș ridica-o în bătaia soarelui, pun pariu că s-ar vedea toate vinișoarele mov prin ea.”
Am vrut să mă ridic și să plec, cât mai departe de locul acesta, să nu o mai văd nici pe ea, nici pe nimeni care mă făcea să-mi amintesc atât de mult de trecut.

Tatăl ei a băgat capul pe ușă uitându-se întâi la mine, apoi privind în gol spre ea, prin ea.
-Ah, scuză-mă. Aici erai. A continuat să stea în ușă, privindu-ne absent apoi s-a hotărât și a intrat așezându-se pe jos, lângă mine. Era un om masiv, cu fața osoasă și părul la fel de negru ca al ei, fără fire albe. Aveam impresia că este ceva mai tânăr decât mama ei.
-E mai răcoare pe jos. A spus el privind în continuare prin ea.
-Scuză-mă?
Nu înțelegeam de ce îmi spune mie asta, nu îl întrebasem nimic.
-Toți banii s-au dus pe medicamente și nu am mai avut cu ce să luăm un aer condiționat. De aceea i-am pus o saltea pe jos, e mai răcoare.
-Cât timp…
Nu am putut să continuu. Îmi era milă de el, deși nu îl văzusem mai mult de trei ori în toată viața mea, și nu de aproape. Nu, nu eram afectat ci doar îmi era milă.
-De când e în starea asta, voiai să întrebi, nu-i așa? De prea mult.

Am văzut-o ridicând cu greu mâna și odihnind-o pe a lui. L-am auzit trăgându-și nasul și mi-a fost teamă să-l privesc în față, teamă să nu-i văd lacrimile. Mi-a fost rușine pentru el.
-Un bărbat nu-și arată niciodată lacrimile, a spus el cu fața brăzdată, lacrimile șiroindu-i fără oprire din ochi. Dar pâna și un tată poate să sufere când își vede fiica în starea asta atâta timp.
S-a ridicat și a plecat, lăsându-mă și mai confuz decât la început. Ce căutam eu de fapt acolo? mă întrebam, fără să-mi amintesc exact motivul pentru care venisem.

O priveam stând așa întinsă și neputincioasă, uitându-se lung la mine cu o față inexpresivă și nu am putut să nu mă întreb. De ce oare nu o putusem suferi? Nu-mi aminteam de ce, de unde disprețul? Acum normal că nu mai simțeam nimic de genul acesta, dar în trecut, atunci, de unde?
-Oamenii sunt ființe atât de ciudate, a spus ea cu vocea puțin răgușită. Începu să respire greu din cauza efortului de a vorbi care părea să o epuizeze peste măsură.

-Nu sunt în stare nici măcar să facă diferența dintre ură și iubire.
Ce încerca să-mi spună de fapt? Până acum părea neputincioasă, iar dintr-o dată îmi spune așa ceva înțepător? O iubisem de fapt și mă uram pe mine pentru neputința și slăbiciunea de a-mi arăta sentimentele? Eram măcinat de asta atât de mult încât aveam impresia că o urăsc? Mă critica?
-Nu am gândit rău despre tine niciodată, i-am spus eu.
-Ai trecut odată pe lângă mine și nu m-ai băgat în seamă.
Îmi făcea reproșuri? Ce ar fi trebuit să răspund la asta? Să mă scuz și să încerc să o conving că nu a fost cu intenție?
-Tu m-ai chemat aici? Am întrebat-o fără să realizez pe moment ridicolul situației.
Și-a întors privirea de la mine și a închis ochii. Era epuizată în așa măsură încât nu mai putea articula niciun cuvânt. Am lăsat-o să se odihnească și am așteptat în zadar să dea vreun semn că și-ar aminti de prezența mea aici. M-am ridicat și am deschis larg fereastra pentru că nu mai suportam aerul închis și greu. Apoi am plecat, am ieșit din cameră și m-am alăturat celorlalți oameni. Uitasem cu totul de ei. Ea era bolnavă, se odihnea în camera alăturată, iar ei petreceau și discutau însuflețiți, animați, îndopându-se cu bucate. Părinții ei stăteau separați, fiecare în alte camere, tatăl ei ascunzându-se în cele goale, mama ei amestecându-se printre oameni.
-Poți fi singur chiar și între oameni, mi-am zis eu plecând de la ei fără să spun cuiva.