poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2418 .



Viața de dincolo de noi
proză [ ]
Daniela- a doua parte (Devoratorii de povești)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mariada ]

2007-07-12  |     | 



M-am învelit într-o pătură și cu caietele Danielei împrăștiate lîngă mine pe pat, am început să citesc. E un scris mărunt și urît, unele părți nu le înțeleg, unele pagini sunt pline de desene din care cu greu descifrez umbre de oameni sau obiecte. Deschid ceea ce pare a fi primul caiet și pe care scrie: Plecarea. Se pare că aici a început Daniela să scrie. Nimic nu este datat, nu apare nicio localitate, poate că numai din ceea ce scrie voi găsi drumurile ei…


“Viața este un tren și noi nu știm niciodată în ce gară urcăm și în ce gară vom coborî. Unii urcă într-un tren de marfă, alții merg într-un tren de călători, la clasa a doua sau la clasa întîi, iar trenurile diferă și clasele diferă între ele după cum trenul care ți-e destinat este un simplu personal, un accelerat ori un rapid. Pe unii mai norocoși destinul îi urcă în trenuri internaționale la clasa de lux, dar ciudat cum mulți dintre ei n-au habar unde au nimerit, iar la destinație ajung nefericiți și nu află niciodată că dacă ar fi cerut destinului să le ia orbul din ochi cu totul altfel ar fi arătat stația de sosire, ba chiar și drumul. Pe alții destinul îi înghesuie într-un mărfar și ai zice că le-a dat nimicul nimicului, dar fericirea cu care ei parcurg drumul nu poate fi decît ghicită în ochii lor strălucitori și înlăcrimați, fără griji. Mai sunt aceea care sar dintr-un tren în altul fără bilet și fără bagaje, poate doar cu o haină peticită, niște coate goale și niscaiva plete-n vînt.”
Astea sunt vorbele cu care mă însoțea bunicul la drum de munte în primii ani ai copilăriei mele și vorbele acestea nu le înțelesesem multă vreme pentru că nu văzusem vreodată un tren. De multe ori însă mi-am imaginat trenul ca pe un balaur din cărțile de povești ale bunicului, dar un balaur bun care o să mă înghită și care o să zboare cu mine dincolo de munți și o să-mi arate lumea. Mai întîi o să-mi scot capul pe fereastră și-o să privesc gările și oamenii pentru că acolo sus în munți, nimeni nu venea și nimeni nu pleca vreodată.
Acolo sus în munți umblam desculță prin iarba udă prin poienile din jur sau alergam din vîrful dealului spre cel mai apropiat drum pentru căruțe, doar ca să văd dacă se aude suflet de om trecînd pe acolo. Mă striga mama și cînd mă întorceam mă lua frumos de mînă și mă lega de părul din fața casei. Cu greu mă putea ține locului. Cu cît mai mult stăteam legată, cu atît mai mare creștea dorința de a părăsi muntele. Am iubit muntele dar am urît mirosul lămpii de petrol cu care ne luminam nopțile în iernile nesfîrșite. Am iubit iarba, gîzele, păsările, cîntecul lor și brazii, dar am urît singurătatea mea legată de ele și mai mult, neputința celor din jur de a-mi da răspuns întrebărilor despre lumea de dincolo de noi. Am iubit-o pe sora mea, dar am urît rochiile largi și decolorate pe care le purtam de la ea. Am iubit viața de pe munte însă am negat totul, în dorința mea de a trăi viața aparent fără griji de la oraș pe care mătușa Iulia, sora mamei, mi-o povestea în scurtele ei vizite, în fiecare vară. N-am bănuit niciodată că toate aceste dorințe îmi vor fi într-o zi îndeplinite și mai ales n-am bănuit sacrificiul cu care s-au făcut și disperarea celor rămași în urmă.
Am venit pe lume în casa bunicilor mei de lîngă Vadul Moților și primele cuvinte pe care le-am auzit au fost înjurăturile tatei. A fost o iarnă lungă și cumplită, îmi povestea bunicul. Nu puteau ieși afară din cauza nămeților și au făcut un tunel pe sub zăpadă pînă la grajdul animalelor. Pe sub acel tunel a umblat mama o noapte întreagă gemînd, pînă a doua zi dimineața, cînd a intrat în grajd, a luat o furcă, a împlîntat-o cu furie în fînul de la podul grajdului, a luat fîn și a hrănit toate animalele. A mers apoi în casă, a luat șuștarul și s-a întors în grajd. Și-a pus un scăunel lîngă vaca ce dădea cel mai mult lapte și a început s-o mulgă cu furie, încercînd să scape ori să lase durerile pentru mai tîrziu. Vaca a lovit-o cu piciorul și mama s-a prăbușit. În grajd s-a făcut liniște. Se auzea doar rumegatul cald al animalelor și ochii lor începuseră să strălucească în întuneric, ca un semn. Mama nu putea țipa, nu se putea ridica. Durerile se întețiseră și ea mă născu acolo singură, fără să scoată un sunet. Toți ai casei dormeau. Tata, bunicii și sora mea mai mare, nu bănuiau nimic. Mama și-a scos cojocelul de pe ea și m-a învelit cu el. N-am scos nici un sunet și mama a început să mă scuture, pînă am început să respir, apoi să țip și urletele s-au încins și se auzeau de afară. Stătea acolo între animale cu mine în brațe, cînd tata a început s-o strige din pragul casei. Cînd o găsi în grajd pe jos într animale începu să o înjure:
-Bine, tu, proasta proastelor, aici ți-ai găsit să feți? Bată-te Dumnezeu să te bată, că n-ai minte mai multă decît o găină!
Tata, era un bărbat înalt, solid, negricios, unul din băieșii a cărei viață era împărțită între mină și cîrciuma de lîngă ea, o ridică pe mama cu mine în brațe și o duse în casă. O așeză pe un pat și apoi o trezi pe bunica:
-Vezi că proasta o fătat în grajd! Am adus-o în casă, vezi că s-o înegrit la față...
-Taci, Ilie, nu mai vorbi așa, că te bate Dumnezeu! N-o fătat decît ce-ai pus tu în ea!
Ca și cum eu n-aș fi existat, tata s-a îmbrăcat, a dat să iasă pe ușă, dar înainte de a ieși s-a răstit bunicii:
-N-ai de gînd să-mi spui și mie ce-i?
-E fată, Ilie, e fată!
-...De parcă ar fi în stare să-mi facă și ea un ficior...
Bunica a îngrijit-o pe mama cîteva zile, pînă sîngele a încetat să se mai scurgă din trupul ei mic și slăbit, i-a făcut descîntece și n-a lăsat-o să moară. Primăvara, după ce s-au topit nămeții și s-au zvîntat drumurile m-au dus la Cîmpeni să mă vadă un doctor și să-mi facă certificat de naștere.
Sora mea avea cinci ani. După cîteva săptămîni, am intrat în grija ei de dimineața pînă seara. Mama mă vedea doar cînd trebuia să mă alăpteze. Am crescut pe lîngă ei fără să fiu prea importantă, așa cum cresc copiii nedoriți și care sunt doar o gură în plus de hrănit. Așa îmi aduc aminte și acum, stăteam în fața casei ore întregi și toți roboteau în jurul meu. Mama făcea treburile grele, de bărbat, mergea la coasă și o vedeam uneori de departe muncind singură pe dealurile dimprejur. La cîțiva ani după nașterea mea, bunica a murit și bunicul a paralizat. Bunicul și-a revenit însă repede, mintea lui era neatinsă dar nu mai putea umbla. Pe tata mi-l amintesc puțin. Nu țin minte să-l fi văzut vreodată treaz și nu mi-l amintesc să-i fi spus vreodată o vorbă bună mamei. Îmi sunt foarte puternice însă, întipărite în minte, duminicile cînd se spăla, apa murdară pe care o lăsa în lighean. Mi-e întipărit în minte faptul că pleca mereu. Și faptul că nu ne-a mîngîiat niciodată.
Sora mamei, mătușa Iulia, venea în fiecare vară la noi cîteva zile. Se certa mereu cu mama, dar n-am înțeles decît mult mai tîrziu că-i cerea mamei să-l lase pe tata și să meargă la oraș, să se mute acolo și să-și facă o viață nouă.
-Cine mă mai ia pe mine, Iulico?
Așteptam cu nerăbdare să vină Iulia în fiecare vară, pentru că-mi aducea de fiecare dată parfumuri. Mamei îi aducea haine. Hainele pe care Iulia i le aducea mamei erau costume pe care mama nu avea unde să le poarte. Le îmbrăca pe rînd să le probeze de fiecare dată și apoi le punea în dulapul de haine bune. Erau singurele clipe cînd o priveam pe mama pe ascuns și o vedeam cît de mult se bucură să îmbrace tot felul de fuste și pantofi cu toc pe care ea nu le va purta apoi niciodată pe munte. Era singura dată cînd o vedeam pe mama și pe Iulia că se bucurau și rîdeau împreună. Apoi Iulia aducea dulciuri și lucruri pe care noi nu le aveam pe munte. După ce termina de despachetat, Iulia prelua bucătăria și ne gătea tot feluri de mîncăruri pe care mama nu știa să le facă. Iulia mirosea întotdeauna frumos și avea haine frumoase. Iulia avea mîinile albe și unghiile roșii. Iulia nu avea bătături ca mama. Iulia avea și unghiile de la picioare roșii. Iulia nu avea păr pe picioare ca mama. Părul Iuliei era roșu, al mamei era cărunt deși nu împlinise treizeci de ani. Iulia studia medicina la Cluj, avea bursă din care se putea întreține.
- După ce termin facultatea la anul, o iau la mine pe Daniela, (aceea fiind eu). O să-i cumpăr niște haine și tot ce are nevoie să înceapă școala. Nu putem să o lăsăm să se piardă...
-Pînă la anul strîng niște bani, nu ți-o dau cu mîna goală... spunea mama și își punea mîna la ochi să vadă dacă se vede tata venind în vale.
-Trebuie să facem ceva pentru că ar fi păcat să se piardă...
Dar seara cînd se vedea tata apărînd în vale, mama se ridica temătoare și strîngea ceștile de cafea și toate urmele lăsate de o zi petrecută cu Iulia fără să muncească nimic.
Apoi Iulia îl întîmpina pe tata ca pe un rege.
-Ilie, ți-am făcut mîncarea care-ți place ție…
Tata scuipa, tușea și bombănea ceva fără să-i dea atenție Iuliei. Știa că de fiecare dată Iulia îl va înfrunta cu aceleași reproșuri, că nu are grijă de educația soră-mii, că e analfabetă și că bine ar face ca atunci cînd îmi vine mie vremea să mă dea la școală. Tata scuipa printre dinți, nu răspundea niciodată și pleca a doua zi și nu se mai întorcea cîteva zile, pînă cînd Iulia era plecată. N-am aflat niciodată de ce după plecarea Iuliei mama nu mai rîdea deloc.

Mi-am început caietul acesta de însemnări pentru că vreau să-mi amintesc mereu ziua în care am părăsit muntele pentru totdeauna. Ziua în care l-am trădat și ziua în care el s-a răzbuant pe mine luîndu-l în întunericul inimii lui pe bunicul. Ziua aceea care a făcut fiecare întoarcere străină și rece, tristă și cu inima grea.

Acea zi a fost în vara lui ’89. În vara aceea Iulia a venit cu un bărbat frumos, poate cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. O strîngea tot timpul în brațe, o săruta și n-o lăsa să care nici un bagaj. Era și el student la medicină și o ceruse de curînd iar Iulia a spus: Da. În ziua în care l-am cunoscut mi-am jurat că voi fi într-o zi ca Iulia și voi iubi un bărbat ca al ei, un bărbat care va știi să mă prețuiască, nu așa cum se purta tata cu mama, străin și rece. În prima seară, Iulia cu Andrei alături, l-a pus pe tata în fața faptului împlinit: e timpul să merg la școală, e timpul să plec cu ei la Cluj. Tata nu zicea nimic, fuma și scuipa în iarbă. Erau toți în jurul mesei din fața casei. Mama strîngea firmiturile de mămăligă, le amesteca cu puțină brînză și le arunca la cîinele legat la cîțiva metri, pedepsit pentru că sare pe masă întotdeauna în timp ce noi mîncăm.
Ascultam fără să spun nimic, iar inima mea bătea ca un ciocan. Mama nu zicea nimic. De cîteva luni plîngea într-una; serile plîngea mult și își strîngea mijlocul care începuse să i se îngroașe cu un șal de mătase pe care-l înfășura strîns ca s-o subțieze.
Din seara aceea îmi amintesc doar că soarta mea nu s-a hotărît deloc. Cîteva zile mai tîrziu, Iulia m-a luat deoparte și mi-a șoptit:
-Dacă nu te lasă să pleci, o să te iau cu forța...
Am dat din cap aprobînd și știind că Iulia n-o să mă lase.
De cîteva zile mînam vacile cît mai aproape de valea cu izvorul prin care, zicea bunicul, curge apă tămăduitoare. Sora mea cîntă tot timpul. Cîntam și eu altă dată, însă acum tăceam și-mi spălam bubele și juliturile de pe picioare, rugîndu-mă să mă vindec mai repede, înainte să plec de pe munte.

Îmi pregătisem din timp cele cîteva lucruri bune pe care le aveam. În dimineața aceea de duminică tata a ieșit în fața casei, și-a aprins țigara și după ce-a lovit cîinele cu piciorul și l-a înjurat, s-a așezat pe banca de lemn, așteptînd să dea plecarea musafirilor. Dacă n-ar fi fost Andrei, nu s-ar fi obosit deloc, ar fi fost plecat spre cîrciumă de mult. Eu eram gata demult, de cînd am auzit cucul și cînd am văzut că s-a luminat afară. Mi-am pus cea mai bună rochie, pantofi de lac, șosete albe, singura pereche neînverzită pe care o aveam. Am ieșit afară să-mi piaptăn părul, fără să știu că tata mă privea...
-Să nu lași pe careva să-ți taie părul...
Am început să plîng încet și l-am privit de departe fără să știu dacă trebuie să-l îmbrățișez pentru că n-am făcut asta niciodată, nici eu nici el…
Iulia era veselă, s-a apropiat de tata și i-a pus mîna pe umăr:
-N-ai grijă, Ilie, Daniela e pe mîini bune, să n-ai grija ei de azi înainte...
Mama m-a strîns în brațe, a plîns și i-a dat Iuliei o traistă mare cu lapte, caș și două găini gata tăiate.
-Sper că nu se strică pînă diseară cînd ajungem...
-Nu se strică, n-ai grijă, acuma le-am tăiat...
Sora mea mă privea oarecum absentă, neînțelegînd de ce vreau eu să plec așa departe de casă, dar mai mult neînțelegînd de ce vreau să merg la școală unde este atît de plictisitor și trebuie să faci ce-ți spune învățătorul... A fost și ea de cîteva ori dar nimic nu a făcut-o să-și dorească să se întoarcă, mai ales că trebuia să meargă cinci kilometri pe jos dus, cinci întors în fiecare zi.

Cînd am coborît în vale, am întors capul să-mi iau rămas bun de la casă, de la cărarea pietruită, de la tot ce lăsam în spate. Mama alerga cu o mînă ținîndu-și burta și cu alta făcîndu-ne semn să o așteptăm...
Mama se apropie, scoase din sîn un teanc de bani și-i întinse Iuliei:
-Ia-i! M-am hotărît, nu mai fac! Oi fi și în lună mare, poate doamna nu mă mai rezolvă, ia banii, ăștia erau oricum banii Danielei. Sunt toți, trei mii… Să ai de haine, de școală, de toate, să-i cumperi un pat, tot ce are nevoie…
Iulia luă banii și rămase cu gura căscată:
-Cum nu mai faci?
Mama plecă repede fără să se mai uite înapoi... Iulia mă luă de mînă, tulburată.
Mai tîrziu am înțeles despre ce-au vorbit. Mult mai tîrziu. Un an mai tîrziu, cînd lucrurile se schimbaseră în țară. În primăvară, în vacanță, mama veni la Cluj pe neașteptate. Am fost foarte fericită s-o văd. În prima seară a stat tîrziu cu Iulia de vorbă în bucătărie și eu am așteptat-o cu urechea lipită de ușă s-o aud cînd vine. Cînd am auzit că plînge am deschis ușa...
...nu știa nimeni... în decembrie ... chiar înainte de Crăciun... Ilie nu era acasă... nu m-a auzit nimeni... Tot în grajd... L-am pus în fundul grădinii ca să-l îngrop… A doua zi n-am mai găsit nimic… Numai sînge pe zăpadă , lupii… vulpile… cine știe… nu mai pot… nu știu ce să mai fac…"

va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!