-Să îți încălzesc mâinile.
- Vezi! Ai alergat și tot te-a prins din urmă frigul.
- Când îți spun să intri în casă, ascultă-mă!
Îmi modela cu grijă mâinile într-ale ei și potolea neliniștea buricelor înghețate.
-Așa intră el în piele, apoi îți strânge oasele până se strâmbă. Și doar vrei să crești înalt!

Ningea. Scârțâiam toată curtea cu mersul piticului și așteptam colindele la poartă. Cred că am rostogolit mulți oameni de zăpadă prin zâmbetul mamei, și dacă nu se topeau, aveau nasturii asortați cu fularul. De multe ori mi-am dorit să fiu trei bulgări unul peste altul. Părea îndrăgostită de inocența lor albă și îi îmbrățișa mereu.

-Uite! Mă strâng așa, și tu mă rostogolești de aici până aici!
Când mă ridica tot îmi doream să fiu om de zăpadă. Niciodată n-am reușit mai mult decât, să fiu înghețat și mă potoleam foarte târziu, în gura sobei.
Îmi plăceau oamenii de zăpadă, dar neîmbrățișați. Îmi plăceau fularele lor lungi și mai ales mersul nopții peste tăcerea lor. Înainte să adorm, cățăram două-trei perne una peste alta și rămâneam în fereastră să îi imit. În loc de vreascuri mâinile mele erau vii, cu degetele răsfirate și amorțeam așa minute în șir. Până când se încălzea geamul de nu mai vedeam nimic. Nu-mi ieșea prea bine nemișcarea, dar mama avea grijă să mă desprindă cu blândețe de pe geam, și mă îmbrățișa de noapte bună. Atunci iubeam cel mai mult zăpada, iar a doua zi îi desenam zeci de zâmbete pentru oamenii care aveau să se înalțe an de an din albul ei.

Când se oprea cernitul, îmi închipuiam casa ca pe o sanie. O urcam în vârful străzii și mă dădeam printre toți oamenii cu polonezul agățat de un pantof. Că el nu știe ce-i zăpada și că ar trebui să îl las în podul lui. Cu Maria care spunea întruna că o strâng oasele în frig. Cu mama care avea piața în mâini și tata care nu știa ce înseamnă acasă și copil. Cu mustăciosul care era prea firav pentru afară, cu bunica care părea mai mult singură și nu dorea să îmi cunoască derdelușul. Doar Diana se agăța de o mânușă să mă scoată afară. Așa cum toarce pisica pe sobă, așa și inima mea torcea la mârâielile ei. Nu puteam să nu o iubesc și toată ziua nu avea altceva de făcut, decât să treacă prin blana ei udă.

Noaptea se întoarce mereu cu același om de zăpadă în fereastră. Și mâinile îi par atât de vii!