Pe la amiază, când nimeni nu-l mai aștepta, își făcu apariția un bărbat, îmbrăcat murdar, călare pe o bicicletă.
Stăpânul casei, cu o figură mohorâtă, îi ieși grăbit în întâmpinare.
- D-le doctor, vă așteptăm de multă vreme, se simte foarte rău. N-a mâncat de trei zile, iar apă n-a băut de ieri, de-ați ști cât am insistat...
Ochii bărbatului implorau ajutor de la cel care nu făcu decât să dea din umeri, întorcându-și fața rușinat de suferința celuilalt.
- Unde este... bolnavul? Întrebă, bâlbâindu-se.
În grădină, sub un cireș înalt înflorit de curând, pe o pătură înflorită și ea, ședea bolnavul. Privea un ghemotoc de om care, sărind vesel, rupea flori de pe marginea cărăruii pe care veneau doctorul și stăpânul casei.
Se apropiară de bolnav, doctorul îl cercetă din priviri și după câteva minute interminabile, spuse repede, pentru a nu fi întrerupt de întrebări la care n-ar fi știut să răspundă:
- Nu are rost, e deja prea târziu, nu se mai poate face nimic. Lăsați-l în pace, e târziu, prea târziu!
Mama copilașului îndrăzni să facă o remarcă tristă.
- Dacă ați fi venit când v-am chemat, alaltăieri, poate l-ați fi salvat. Dar acum...
Doctorul vru să mai spună ceva, dar plecă la fel de repede și grăbit precum se dezvinovățise mai devreme.
Băiețelul încetă din țopăit și cu o mutrișoară supărată se apropie de mama lui.
- Mami, de ce plângi? Nu-i așa că mâine mă voi juca cu cățelușul meu?
În loc de răspuns, mami îl strânse puternic în brațe. Tatăl, văzându-l neliniștit, îi luă o mânuță între ale sale încercând să-l liniștească.
- Puiule, Max ne-a ajutat foarte mult, dar acum e obosit, trebuie să se odihnească, să doarmă.
- Da, da, iar mâine ne vom duce la scăldat, nu-i așa, Mațc?
Bolnavul îi răspunse printr-un tremur puternic, provocat de încercarea lui de a se ridica. Băiețelul îi mângâie trist nasul fierbinte, iar câinele închise ochii, apoi mai privi odată mutrișoara aceea drăgălașă, rămânând cu ochii deschiși ca într-o contemplare.
Vântul făcu să zboare câteva flori de cireș care căzură încet, încet, îmbrăcându-l de sărbătoare. Apoi altele zburară departe, departe...
Ochii stăpânului picurară lacrimi lungi. În liniște, împreună cu mami, plecară după copilașul vesel care chinuia florile din nou.
Bolnavul rămase în așteptare, ochii lui erau blânzi și vii, parcă. Soarele se ascunse după norii grăbiți și odată cu plecarea lui, începură să curgă lacrimi, lacrimi calde.





18 aprilie 2001