9

Oamenii, muzica, înserarea și ciorile conspirau pentru stăpânirea orașului, arbitrați și vădiți de o lumină fără personalitate. Era o zi de joi, zi de cenaclu, și era rândul său la citit. Pentru prima oară, pregătise un grupaj de însemnări care se doreau a fi gânduri filosofice, grupaj intitulat încercări.
Sala în care se desfășura cenaclul era poziționată la primul etaj al Casei Sindicatelor, imediat, pe dreapta, cum urcai scările, una dintre sălile în care se țineau cursuri la tot felul de școli postliceale, universități de familie și alte asemenea forme de învățământ privatizat, existând toate din foamea de capitalism personal a românilor, mai degrabă frivolitate febrilă a începutului anilor ’90. Când celelalte săli erau ocupate, aceasta funcționa drept cancelarie și sală de ședințe, un loc, de altfel, confortabil, foarte curat, cu scaune înalte din piele, o masă mare, ovală, din lemn masiv de stejar, ferestre largi, îmbunate cu flori revărsate, ferigi și multe altele, cărora nu le știa numele, nici pe cel științific și nici pe cel popular. Aceste flori mâncau mare parte din lumina care se revărsa prin geam.
Secretarul cenaclului, Marius Iorga, cu vârsta trecând cu puțin peste 30 de ani, un om cum nu se poate de slab, aproape uscat, asemănător unei descoperiri britanice în Egipt, inginer la Termocentrala de la Rovinari, preocupat și atașat sincer de acest domeniu al literaturii, prozator cu verificate posibilități, consacrat, la rândul lui, de același cotidian județean, Gorjeanul…
Marius Iorga anunța programul acestei ședințe, autorul lecturii, evenimentul: „Marin Petreanu va citi altceva decât poezie!, de astă dată a venit cu un grupaj de filosofii de-ale lui...” Degrabă, o altă persoană dădea să treacă totul într-un proces verbal, cu o atitudine importantă, convinsă de utilitatea demersului și de postura sa atât de importantă. Acum, nu participa la ședință Gabriela Popescu, bibliotecara Casei de Cultură a Sindicatelor, soția lui Ion Popescu, ziaristul de la cotidianul județean, cel în care publica ori de câte ori avea posibilitatea… Prezentă la eveniment, mai era și o altă nevastă, Geta Iorga, consoarta inginerului, dovadă ori a dimensiunii restrânse a orașului, ori a criteriilor după care se însoțesc oamenii pentru a îmbătrâni împreună... Mai poposeau acolo Dragoș Marinescu, un elev care fugise din liceu ca să se poată însura, până la urmă reușise acest lucru și acum avea deja un copil. Foarte vorbăreți și dornici de afirmare, mai erau acolo Alexandru Doru Șerban, avocat-epigramist, al cărui timbru vocal nu diferea cu nimic de cel al unui copil de zece ani, un alt Marius, Comănescu, un tânăr puțin cam ciudat, dar foarte de treabă, un bătrân, celebru țărănist pe plan local, om deosebit de sensibil, de care făceau bășcălie mai toți, cu precădere de opțiunea lui politică, de altfel un om de o bonomie distinsă, George Drăghesu, haicist, poet și actor, mentorul și inima unui cerc de artă dramatică, organizat pe lângă Muzeul Județean de Istorie, și pentru care a recita era cea mai importantă dintre toate trăirile vieții, Viorel Surdoiu, poet, originar din Sârbești, mai mereu delegat prin țară de către administrația fabricii de confecții din Târgu-Jiu, Ovidiu Pânișoară, fiul fostului primar al orașului. Alți băieți și alte fete de liceu, posesori conștienți ai acestei suferințe emoționale, în parte sursă a unei egolatrii, căreia i se zice, destul de concis, talent. Cei mai mulți veneau acolo pentru a-și consuma cât mai plăcut timpul, crezând în profitabilitatea culturală a respectivei opțiuni. Toți se constitu-iau în Cenaclul literar „Cristal”. Deși poate părea o exagerare, acești oameni, cei mai mulți dintre ei, se pricepeau foarte bine la dezbaterea literară, cât poate încăpea aceasta în netitrata traistă a unui nespecialist.
Nu voi încerca acum să propun o discuție de cenaclu, criticile, laudele și rezervele față de cele citite, ar fi prea înrobitor pentru tine, prietene al meu. Îmi este de ajuns că ai găsit vreme să treci peste cuvintele de față, să îmi asculți mărturisirea. Voi reda numai aceste încercări, într-un gest de candoare și duioșie față de chiar autorul lor, pentru că el ne interesează în mod special, el și un eveniment anume, care, după cum vedeți, o să cam întârzie să apară în cuprinsul cărții, deși, cu siguranță, dumneata ești pregătit pentru el. Numai că opțiunii respective trebuie să i se găsească înțelesurile reale, corecte, inclusiv cu ajutorul meu de acum și, bineînțeles, și cu aportul tău.
Ceea ce s-a citit cu acea ocazie va fi transcris integral aici, grăbind astfel povestea și așteptând, în același timp, recunoștința domniei tale, a unui cititor cu paciența mult prea încercată. Acele gânduri, prin urmare, vor fi redate întocmai în formularea lor de atunci:


Încercări

Moto:
„De ce există ceva, mai curând decât nimic?”
Leibniz

De multe ori, pentru a spune ceva, refuz poezia… Nu este o justificare a unei opțiuni, pe care nu o consider deloc a fi riscantă, ci o intenție fragilă de a căuta să delimitez, artificial, responsabilitatea poeziei într-un proces creator, personal. Un exercițiu de libertate consumată, venit, poate, din conștientiza-rea limitelor mele poetice, sau limitelor poeziei, ca gen literar.
S-a spus că omul ar fi liber precum este pasărea în colivia ei (Lavater). Croșetând puțin pe marginea acestei viziuni, mi s-ar părea mai corect, mai precis, punctul de vedere cum că omul ar fi liber precum este cântecul ei în colivie…
Omul, fără manifestare, nu este nimic, fără manifestarea sa asupra naturii și lumii e redat biologicului comun, nedi-ferențiat. Faptul de a fi constrâns fizic să locuiască un ceva dat nu este foarte important. De altfel, lumea este o sumă de colivii, una inclusă într-alta, până la marginea spațiului fizic, cu totul. De aici încolo, trebuie să existe un spațiu de timp neconsumabil. Frumusețea cântecului și auzirea lui numai de aici încolo ar putea să înceapă… Ca un Principiu, cu esența ne-fragmentată în multiplicitatea sa, menit unui tip de cunoaștere mai degrabă potențială decât dobândită.
Metoda cunoașterii prin simțuri nu oferă acces decât la nivelul senzației. Prelucrarea informației se face întocmai ca la oricare alt organism biologic evoluat, ca modalitate, nu ca performanță. Cu toate acestea, simțurile nu determină obliga-toriu un proces de cunoaștere fals, în condiția sa, ca demers, ci numai insuficient.
Deseori s-a susținut, în diverse forme, sub pretextul unor puritanisme, nerozia cum că simțurile produc eroarea. Aș fi de acord să i se asocieze acestui tip de cunoaștere, de subiectivă dobândire, doar atributul de incompletă și mi se pare, totodată, o atitudine destul de prudentă.
Cred că, la început, când simțurile nu se diversificaseră încă, o stare de fapt pe care o putem considera, cu ajutorul bunului-simț, ca fiind obligatorie, nu ar fi fost posibilă separarea exactă a ceea ce am putea numi astăzi, cu multă îngăduință, metodă de cunoaștere, separare care ar fi trebuit să se producă din masa de senzații și de reprezentări, fragmentare, noi și fără posibilitatea de a fi fost verificate și comparate, senzații fără nici un fel de criteriu comparativ, deficitare, confuze. Mai degrabă, simțurile vor fi format creierul, obligân-du-l să perceapă diversitatea, ca organ de judecată, ci nu invers. Apoi, în cele din urmă, a venit comunicarea, cuvântul, cu ajutorul căreia omul și-a împărtășit experiența. Odată dobândit acest patrimoniu, acțiunea materială a omului a devenit obligatorie, apropiindu-se astfel de viziunea biblică despre cuvânt, în special sub acel aspect, atunci când Dumnezeu zice și toate se fac... Putem astfel să identificăm, în ceea ce privește viitorul, un posibil efect al gândirii? Orice răspuns ar fi prea ge-neral, muribund. Și, dintr-un astfel de punct de vedere, sunt mul-te lucruri generale care grăbesc existența lumii. Existența omenirii este produsă, afectată și controlată de gândurile noastre.
Dacă simțurile au format, într-adevăr, capacitatea omului de a raționa, atunci stadiul actual este, mai degrabă, unul intermediar…, simțurile fiind și ele într-o stare intermediară! Conformă cu starea de timp, de lume, de spațiu fizic, pe relația mediu-adaptabilitate, cunoașterea fiind manifestată astăzi în funcție de aceste lucruri, iar despre simțuri putându-se spune, cu destulă ușurință, că dau stări circumscrise unei stări intermediare a dezvoltării.
Întru continuitatea ei, cunoașterea exercitată pe baza adaptării, gândită de Spencer, biologic vorbind, biologicul fiind una dintre părțile totului, are totdeauna nevoie ca organismul să nu fie perfect adaptat la mediu. Prin urmare, adaptarea nu trebuie să fie totală, definitivă, la un moment dat, desăvârșită, ci, din contră, de a fi mereu perfectibilă. Altfel ar înceta, s-ar întrerupe. În consecință, o adaptare deplină îi este fatală unui tip de organism, mesager al morții. Acest fenomen desfășurat în timp tinde să anuleze singura salvare a vieții atunci când mediul devine potrivnic. Posibilitatea readaptării este obli-gatorie în momentul în care acest mediu despre care vorbim, datorită unor cauze cel mai adesea fizice, sub efectul schimbării naturale, se modifică mai mult sau mai puțin brusc. În fond, teoria filosofului s-ar interpreta, simplificat, prin necesitatea cunoașterii de a fi fragmentară ori chiar super-ficială. De-a dreptul hazliu! Este ca o contradicție a valorilor dintr-un sistem de ecuații. Și ce este oare această uriașă pira-midă trofică a lumii, decât o ecuație? Cât despre transmiterea e-reditară a experienței  este doar o glumă, nici nu merită a fi luată în considerare! Cel mult, instinctele pot să fie transmise genetic, ca disponibilități, formarea lor rămânând tot la interferența cu mediul, evident, pe niște coordonate foarte bine precizate de la specie la specie.


Găsesc că omul are datoria de a se duce după adevăr până la marginile sale. El însuși poate fi adevăr, eroare, margine și infinit. Bineînțeles, cauzele limită există. În evoluția filosofiei, toți marii ctitori de școli au ajuns la ele, atunci când au gândit despre aceeași lume, comună tuturor. Argumentări și principii diferite au închis finalități comune, fie că s-au numit element lichid (Thales), dialectica unui spirit absolut (Hegel), substanță (Spinoza), sau identificări de sens primordial în acceptarea pluralității, ci nu în unicități determinate.
Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, toate acestea la un loc s-ar putea așeza pe mâna cu care se face închinăciunea, rememorare și cinstire a acelui Iisus Hristos, considerat a fi Dumnezeu revelat în om. Lumea ar fi în acest caz oglindire a măreției lui Dumnezeu și nu parcurs întâmplător, determinat de univers, de mediu. Iar oamenii ar avea posibilitatea îndumne-zeirii, adică ar avea acces deplin la aceste cunoașteri, devenind creatori atemporali ai vieții și ai lumii. Altfel, lumea pare un teatru găsit la întâmplare și, încercând a juca rolul de om, semenul meu nu o să mai poată să părăsească scena, istoric vorbind. Nici sensul unor cuvinte…
Fără câteva întrebări, existența n-ar mai fi problematică. Viața, oricum, trebuie să fie un lucru major, iar lucrurile majore își cer finalități valorice. De pildă, Diderot refuza apologia filosofilor, prețuind mai mult oamenii care erau artizanii unui progres vizibil. Realism sau refulare?
Din alt punct de vedere, omul după care se potriveau ceasurile a intuit, destul de previzibil, supus evidențelor, că fenomenelor care țin de exterior le corespund realități.
Împrejurul vine să sucombe în noi. Omul, cum este și omenește, nu acoperă întreaga realitate și are o tendință de a respinge primar ceea ce vine din exteriorul preocupărilor sale, rămânând astfel el însuși exterior viețuirii întregului.
Sunt multe probleme cărora li s-ar putea adăuga, cu un oarecare succes, considerațiile mele. Până la urmă, filosofia este un act de curaj, o mobilizare, un salt, reușit dacă se trece obstacolul, ridicol dacă e ratat. Singura problemă a filosofiei este că nu știe unde se află acest obstacol…
Posibilitatea unor afirmații de rutină nădăjduiesc să fie pierdută în starea pe care acestea o vor lăsa în calea lor, către o țintă pe care nici măcar eu nu o știu. Aceste afirmații sunt, de fapt, întâmplările minții mele. Nu cred că voi avea niciodată pretenția afirmării unor adevăruri ultime, impunerii sau ordonării în categorii, dar nu mă va opri nimeni să cred, îndreptățit sau nu, că aș putea să pun pe câțiva în atmosfera căutării tuturor acestora, pentru că valoarea filosofiei nu rezidă atât în acel produs filosofic și în ceea ce obține autorul prin el, pe cât în efectul lui asupra celorlalți. Russel, gânditor al concretului, a susținut că filosofia trebuie studiată nu pentru răspunsurile oferite ci, implicit, pentru frumusețea întrebărilor ei. Dincolo de aportul ludic al acestei exprimări, se atrage atenția că gândirea trebuie să fie o ștafetă.
Concretul acestei lumi îmi pare prea rușinat de goliciunea sa pentru ca eu să nu-i ofer haina ideilor mele, zdrențuită sau nu. Pistis și noesis încă se luptă la marginea de dincoace a privirilor mele. În filosofie este confortabil să știi că, în schimbul respectării unor convenții care țin de disciplina în sine, se poate considera orice, cu minima condiție să pară o realitate… Nu exclud posibilitatea dreptății fiecărui gânditor, acea dreptate esențială gestului creator, dar acest lucru se poate întâmpla numai pentru că, atunci când scrie, el are dreptate.


În a face considerații raportate la existența acelui coordonator al tuturor energiilor, din viață și din moarte, din taine și din univers, pe care oamenii l-au numit, sensibil, Dumnezeu, cu pretenția salvatoare de ultime adevăruri, există o maximă comoditate.
Pe de altă parte, și filosofia, când și-a conștientizat limitele, a încercat să își supună arta, ca pe o metodă ținută de rezervă. Însă premisa că arta face totul mai frumos este o mare înșelare a lumii.
S-a pus de multe ori problema, în sensul elin al cuvântului, necesității lumii. Pentru un neofit, ea poate deveni periculoasă, cu precădere când acesta își ia, ca domeniu de manifestare, responsabilitatea emiterii unor răspunsuri pentru sine și, mai ales, pentru ceilalți. Viața se află trăindu-o, parcurgându-i substanța temporală. Ea nu poate să fie numai a ta, fără a relaționa cu o altă viață, neprimind și nedăruind nimic din consistența sa. Cum nici trăită prin delegație nu poate fi, nici limitându-te numai la reprezentările altora.
La evidența lucrurilor se ajunge cel mai greu într-o teoretizare, abia după ce te vei fi cufundat în mari nesiguranțe, particulare sau universale, am întâlnit oameni care le preferă pe cele din urmă, poți spune că ești îndreptățit pentru a aspira la o evidență. Nesiguranța poate să aibă un rol de vaccin. În acest chip, evidența se poate înrudi cu această controversată viziune a omului, credința. Ceilalți sunt savanți, iar savanții se duc în răspunsuri, nouă rămânându-ne rezultatele lor, necesare între-bărilor noastre.


Mă străduiesc să văd finalitățile lucrurilor. Cu bună știință, dacă voi continua așa, îmi voi secătui viața de multe dintre sevele ei. Posibil să am înainte o dulceață a împăcării cu toate, a aflării… limitei. Îmi este sete de limite cunoscute și de tăcere. Care o fi menirea vieții? Puțin probabil ca viața să fi fost întâmplătoare. Asumată religios, i se găsește sensul. Ori-cum, lumea nu s-a creat singură pe sine. Singură, din nimic, nu se putea face. Cică, zic unii, adevărurile sunt eterne, ca și sursa lor, cunoscute o dată cu mântuirea… Dar cum să mă împac cu mine însumi într-o atare așteptare?! Dacă aceia au dreptate, atunci sunt atât de îndepărtat de menirea vieții, încât îmi pare rău de păcatele nefăcute. Numai ele ar fi putut în acest fel să mă convertească. Aștept curajul scrierii măcar a unei rugăciuni. Sau ispita…
Nici nu mă pot împăca deloc cu gândul că nedumeririlor mele nu le corespund sub nici un aspect motivații și intenții valorice, nu am încă puterea să privesc muntele pe care se sprijină cerul. Pe Dumnezeu nu L-aș putea mărturisi prin nimic, nici celorlalți și, mai ales, nici mie. Admir, într-un fel, pe cei care I-au dăruit viața, luptând continuu cu forța negativistă a sinelui lor, până la disoluția ei. În urmă, le rămânea o lume, ca un rest uriaș, observat și, cel mai probabil, înțeles. În urma lor, nu mai erau nici măcar gândurile lor… Dar, acum, în mine nu este nici o mare absență care să îl vrea, compensatoriu, pe acest unic Dumnezeu. Și nici lumea Lui nu îmi place prea mult!
Tentații solide îmi prind mâinile și nu îmi dau voie să mă închin. Să ies din această formă a vieții mi-ar trebui măcar o amintire a unui adevăr sau o amintire a lumii, pe care mi-e teamă că nu o am… însă asigurarea certitudinii și-ar putea avea confirmarea în uitare (Hegel).


Dacă nu s-ar cunoaște dinainte obiectul gândirii și al „rațiunii insuficiente”, el ar tinde spre zădărnicie, efect al unei raționalizări care nu are posibilitatea plasării lui în spațiu, fie el și un spațiu doar al evaluărilor. Pentru că acesta se cunoaște dinainte, rațiunea, chiar insuficientă fiind, lasă posibilitatea închipuirii, care localizează obiectul în toate atributele sale.
Închipuirea, prin însușirea sa de a fi o construcție deduc-tivă, situată ca etapă înainte de actul cunoașterii și totodată în sfera întrebărilor, pendulează între formal și empiric (Þuțea), între util și gratuit, între succes și eșec.
Omul ar trebui să se stăpânească și să stăpânească, neieșind din el, din posibilitățile și din menirea lui. De altfel, cred că acest lucru îi este și imposibil. E necesar ca limitele naturii să fie respectate, un respect față de existență. În acest mod, obiectul cunoașterii, cât și închipuirea se merită unul pe celălalt, iar aceasta, închipuirea, este justificabilă atât timp cât în om și în natură nu există mistere de altă natură, ci numai cunoaștere incompletă.
Consider că, în esență, adevărul este transcendent, scurs, sub diverse forme, în om, tentându-l pe acesta să-l afle, popo-sind în această imanență a formelor, dar fără a nega inacce-sibilitatea unei cupole. Iar unde este mister, nici știința nu face nimic.
În schimb, dacă respectiva închipuire ar intra în conștiința supranaturalului, omul nu ar trebui să uite de limitele rațiunii. Închipuirea ajută la păreri, până la transformarea acestora în chiar obiectul închipuit. Abia de aici încolo devine foarte riscant!


Suportul material al istoriei este omul. Materia este supusă tăriei materiei, iar omul poate fi învingător slăbiciunilor omului. Iar dacă Dumnezeu este stăpân pe sine, prin acest fapt este stăpân și pe restul. Pentru om, Creatorul nu se găsește atât în El însuși, pe cât se găsește în propria lui creație, vecin cu omul, exterior și, în același timp, interior lui. În nici un caz nu aș putea să îmi asum vorbirea despre un eventual Dumnezeu.  Imaginea unui tânăr vorbind despre Dumnezeu, cu lumea așezată înaintea lui… Ce duel riscant!
Integrarea într-un spațiu al ideilor, într-un mod de existență, nu se poate face fără să îți asumi un specific. De aici încolo se manifestă virtutea, mârșăvia sau înșelarea. Șansa mea, personală, și a lumii, în general, este aceea că un Dumnezeu existent ființează obligatoriu în toate. El nu poate da, precum omul, verdicte, fără să analizeze întregul cuprins de aspecte. Dumnezeu nu poate fi închipuit fără omnisciență. Daca El există, atunci tot El a făcut și lumea. Dacă a făcut-o, atunci o și cunoaște în totalitatea ei, inclusiv ca finalitate. Pe toate le are în Sine.


Duh al numărului, timpul îmbracă trecerea, ajutat de substanța sa apeironică. Posibil ca omul să fi învățat să numere când a început să se priceapă să aștepte timpul, să-l previzioneze, printr-o experiență suprapusă închipuirii... De aici n-ar mai fi fost mult până la asocierea timpului generalizat cu mișcarea. Iar de la această asociere, cum era menită a fi un detaliu al lucrurilor, s-a ajuns ușor și direct la judecățile despre timpul fiecărui lucru în parte. În modernitate asistăm la teoretizarea ordinii. Când aceasta se va fi încheiat, precis că va urma dezintegrarea tuturor celor aflate, plecarea într-o nouă cursă.
Dar dacă timpul perceput nu este decât un timp de concepție, un timp creat de către noi, pentru o reprezentare obligatorie autoconștientizării și aflării mediului în care se produce observația? Insuficient și neglijabil în raport cu celălalt timp, căruia oamenii i-au dedicat temple și eforturi inima-ginabile, stiluri de viață și jertfe. Memoria lumii nu reușește să dea, prin nici o dobândire, acest răspuns esențial sau poate că respectivul răspuns a fost lăsat fiecărui om în parte... În sine, după cum și Dumnezeu îl are în Sine, omul fiind făcut după chipul și asemănarea cu El, chemat, mai bine zis, la asemănarea cu Dumnezeu. Un adevărat privilegiu, dacă este așa…


Omul se grăbește să identifice, să decidă idei și trebuie să aibă un timp și o „emoție” aferente, necesare acestui demers.
Fără propria metafizică, timpul nu pare a fi deloc inte-resant, este doar cronometrarea unor evenimente și a unor idei, dar, pentru om, asta nu este decât o energie a orgoliului, cu scopul de a-și face sieși dovada existenței, a reușitei actului său de gândire, ci nu, prioritar, din dragoste pentru obiectele judecăților sale. El vrea să dea sens fenomenelor și lucrurilor dinaintea lui și să lege existența acestora de existența sa. Dar sensurile există și nedate de noi. Rar spunem adevăruri pentru că rar trăim în adevăr. Adevărul trăit este un adevăr spus. Nu voi vedea niciodată altfel adevărul, decât legat întru totul de viață, de imaginea ei dintâi și de imaginea ei din urmă. Abia apoi vin faptele, atât de apropiate și de evidente! Și când acestea se vor întoarce să îl umilească pe om, deja el va fi fost până atunci un inamic al vieții, al adevărului care furnizează timpul, desfășurarea istorică.
Oare este posibil ca lanțurile din peștera lui Platon să se întindă și în afara ei? Să nu continue ele, chiar și numai în umbrele noastre? Autorul parabolei căzuse într-un sentimen-talism estetic…


Romanticii au valorificat sintagma „intuiție intelectuală”. Mai târziu (Schiller), finalitatea artei s-a împăcat cu termeni generici precum: formă și conținut, impuls și datorie, sensibil și inteligibil. Dar marea dilemă a spiritului artistic a rămas aceasta: unde ființează obiectul artistic, în conținut sau în for-mă? Pe cea din urmă aș lega-o de experiență, cea dintâi mi se pare a fi un dat indivizibil de conștiința artistică.
Un fecund izvor de filosofare, chiar ezitant prin formele artei, este diferența (sau spațiul) dintre limitarea corespondentă cunoașterii empirice și proiecția metafizicii. Cred că, o dată cu progresul, cea de a doua își va pierde dragostea față de filosofie (invers niciodată) în favoarea unor științe ca biologia, medicina, chimia și a altor realități asemenea.


Deseori mă gândesc cu câtă delicatețe se apropia Constantin Noica de idee, cu câtă eleganță fixa dobândirile noi pe filosofia veche. Fiind făcut cu maximă discreție, acest gest abia dacă poate fi identificat în cugetarea lui. În acea vilă de la Păltiniș, s-a glossat pe marginea bunului simț, în sensul cel mai măreț al cuvântului, deloc reductiv.
Dintr-un anumit punct de vedere, cred că în filosofie este la fel ca în credință: când ceri ceva, trebuie să știi că deja ți s-a dat acel lucru. Adică, trebuie să știi că lucrul cerut se și află în condiția ta. Dacă în acest curaj există devenire sau pierzanie, rămâne să afli de la oameni, când este vorba de filosofie, și, probabil, de la Dumnezeu atunci când te raportezi la credință.
În cazul în care El există, atunci, obligatoriu, Dumnezeu este mai concret decât lumea, lumea fiind o parte din El, o par-te a disponibilităților și, totodată, a posibilităților cunoașterii Sale. În acest caz, și filosofia rămâne doar o parte din ceea ce omul ar putea afla prin credință, un rest.
Noi trăim între speranță și reprezentarea pe care ne-o facem despre timp. Din acestea două și din propriul trup ne împletim funia cu care ne legăm de viață. Perceperea unor detalii ale existenței poate fi pornirea în perceperea existenței înseși, așa cum o simplă emoție poate desăvârși un suflet. Chiar și energiile interne ale materiei sunt supuse unei îmbătrâniri. Iar acest suflet nu se reduce numai la ceea ce reușim noi să spunem despre el...
Sistemele filosofice îmi par a veni dintr-o spaimă transpusă la nivel intelectual. Ele explică lumea în felurite chipuri, dar, cu siguranță, lumea este numai una, realitatea, cu totul, este numai una și noi doar reușim să o vedem în felurite moduri, în funcție de felul nostru de a fi, de capacități și de experiență. Oglindirea diversității noastre dă o altă oglindire a lumii și a metodelor ei de cunoaștere.
Sisif dezvoltă oare un act de cunoaștere? Pentru a fi om, lui Sisif îi lipsește numărătoarea. Fără aceasta, el a rămas pe vecie un robot mitizat.
Sisif trebuia să viseze ceva, greșit să credem că mitul ar avea o substanță absurdă! Un abis fără o raportare... Firește că nu este preferabil pentru confortul imediat al omului să îi ia cineva, străin, visul și, în schimb, să îi dea realitatea. Schimbul trebuie făcut numai personal, de la sine.
Verificarea, ca instrument al unei situări în realitate, trebuie să fie raportată la un sistem de referință sau la un adevăr simplu, precis. Ea nu este o judecată grea ori costisi-toare, greu sunt de stabilit adevărurile. Acestea pot viețui în om prin experiență, prin credință, sau prin încredere, aici intrând cultura și opțiunile din interiorul ei.
Pe de altă parte, din punct de vedere filosofic, eu cred că moartea este o stare în care lipsește memoria.
Tot ceea ce pare logic trebuie reanalizat față de raportări unice, prin excelență și adevărate. Altfel, abisul își va bate joc de toate părerile noastre.
Erorile lumii dimprejurul meu mă înfioară prin matematismul lor...
Nu cred că mă voi simți confortabil cu sufletul rătăcind deasupra experiențelor lumii, cel puțin îmi sunt dator cu o experiență personală. Parte din detaliile și din atributele mele se află în locurile și în spațiile unde nu am ajuns încă. Indiferent de opțiuni, pe trupul pe care mi-l privesc dimineața în oglindă oricum îl va prinde noaptea. El poate fi numai o simplă unitate de măsură a zădărniciei, o zădărnicie căreia noi i-am dat importanță, legându-o de noi. În schimb, în suflet poate exista speranța, cel puțin pentru că nu avem o verificare imediată, precisă, la îndemână. Dar câte îmi sunt spre folosință din toate cele pe care le aflu a fi lângă mine? Cum voi descoperi criteriul în baza căruia să pot avea opțiuni pe care să le știu a fi dinainte bune? În ce constă lumina în care să văd? Cu cine trebuie să mă lupt pentru a ști să privesc în lumină și în oglinda luminii, care aș putea să fiu eu însumi?


După ședință, la despărțire, aflându-se cu toții pe treptele generoasei scări a Casei Sindicatelor, bătrânul țărănist, domnul Pușcu, l-a invitat la o cafea, undeva pe Victoriei.
Era un om care distona evident cu locuitorii orașului. Tot timpul îmbrăcat impecabil, părea precum un element hexa-gonal, din acele jocuri ale copilăriei, desprins din alt peisaj, suprapus brutal peste o altă fotografie care trebuia refăcută. Părul rar, de un alb transparent, era brutalizat de vânt și de adierile străzilor, pline de mașini vechi și mari, infernale, cărând în timpul nostru pământul și deșeurile unui blestem. Pentru ca bătrânul acesta, fost deținut politic la închisoarea Gherla, să nu pară vreun trimis al unor zei cu preocupări moderne, așa cum arăta, natura îi desenase pe gât semnul unei boli de piele, care încercase vreodată să urce pe maxilarul drept, înspre obraz, dar se odihnise, undeva, în dreptul urechii drepte. Apoi, pesemne că renunțase, fusese de ajuns.
 Domnule Marin, este ora 20 și 25 de minute. Nu am să vă țin, din timpul dumneavoastră, mai mult de 30-40 de minute. Aș vrea să vorbim. Unde preferați să mergem? La care dintre terase? Putem opta și pentru un restaurant, sunteți invitatul meu...
 Nu, haideți să simplificăm, mergem în fața Hotelului Gorj! E o terasă pe care o prefer, cu muzică destul de bună, nu foarte stridentă, ca volum. Și nu-mi spuneți „domnule Marin”, cedați dorinței de apropiere și spuneți-mi „Marin”! Iar dacă nu, aveți varianta „domnule Petreanu”, în nici un caz „domnule Marin”.
 Vă rog să mă scuzați, cred că aveți dreptate… Bine, am să vă spun pe nume. Și dumneavoastră îmi puteți spune mie la fel.
 Nu, asta nu se poate, eu continuu să vă respect… Ha, ha, ha! Despre ce vreți să vorbim?
 În primul rând, aș fi vrut să vă cunosc mai bine, dincolo de posibilitatea pe care ne-o oferă, săptămânal, acest cenaclu.
 Nu cred că de asta m-ați invitat astăzi la cafea. Ați fi avut îndeajuns timp pentru a ne cunoaște, trebuie să mai fie ceva, cu excepția faptului în care v-ați propus să mă cunoașteți astăzi… în plus, păreți atins și de o anume febrilitate, care, cu siguranță, dacă ați fi avut altă vârstă, ar fi fost mult mai vizibilă.
 Într-adevăr… Nu cred că mai trebuie să vă complimentez. Vreau, cu siguranță, să vă spun ceva.
 Ce fel de complimente? Nu am slăbiciunile unei femei, pentru dumneavoastră este, în primul rând, o problemă de eficiență…
 Eu mă refeream la faptul că nu are rost să afirm ceea ce este evident.
 Da… Și eu la fel. Doream să spun că numai ele simt această nevoie, să li se spună de toate, adevăruri evidente sau nu, din care ele să își aleagă, pentru sine, tot ceea ce vor… De unele lucruri, chiar dacă știu că le au, vor să fie sigure, auzindu-le mereu. Dacă se poate, de la cât mai mulți bărbați, în afară de cei pe care îi plac deja… în ceea ce înseamnă celelalte atribute pe care ar trebui să le aibă, deși au siguranța ine-xistenței acestora, chiar trăiesc continuu necesitatea aprecierii feminității lor. Vor să fie iluzionate. Conștient sau nu, bărbații, din acest punct de vedere, sunt prompți, alimentându-le din plin slăbiciunea, chiar își fac din jocul respectiv fondul comunicării cu femeile care îi interesează.
 Așa procedezi și tu?
 Niciodată. Îi las pe ceilalți. Eu mă mulțumesc să provoc tocmai prin semnalizarea unei excepții. E mult mai liniștitor și, uneori, mi s-a părut a fi chiar mai eficient. În plus, disconfortul minciunii mă deconectează. Dar asta nu mă împiedică să observ… Iar, pe de altă parte, încă nu mă pot socoti un bărbat. Abia acum mă rup de copilărie și totul se petrece destul de greu, cu nostalgii, cu temeri.
 Da, da... Totuși, vorbești despre femei… Nu cred să ai nici optsprezece ani.
 Așa e…, dar lumea s-a schimbat, a evoluat, între timp. Iar într-un lucru, într-un fenomen, care a evoluat, timpul se mișcă mai repede, pe niște trasee parcurse deja, știute dinainte. Nu mai are instincte și nici ezitări. Iar oamenii reprezintă întocmai acest timp…
 Înțeleg…, știi să glumești.
 Ziceți! Care-i problema?
Între timp, ajunseseră în dreptul bisericii din fața Prefecturii. Bătrânul țărănist și-a scos pălăria, s-a oprit din mers, pe direcția altarului, și s-a închinat.
Marin Petreanu ținea la acest om, de asta își permitea inclusiv degajarea din acel început de discuție, îi era simpatic datorită, în primul rând, singurătății sale. Așa că s-a închinat și el, la rândul lui, pentru a nu-l întrista cumva. Domnul Pușcu le povestise odată, mai demult, în cenaclu, într-un moment de maximă disponibilitate, câtă fericire avusese după ce se convinsese de existența lui Dumnezeu, undeva, în acea puș-cărie din Ardeal. Amintindu-și acele mărturisiri, Petreanu s-a închinat atunci poate pentru prima dată pe stradă, în dreptul unei biserici. Mai făcuse asta, dar numai în timpul slujbei, la vreo înmormântare sau de Paști, laolaltă cu oamenii. Bătrânul s-a întors puțin către el, privindu-l peste umăr:
 Tinere, te-ai închinat o singură dată… Ești creștin. Dacă tot te închini, fă-o de trei ori, așa cum se face! Ce te oprește, nu ai nimic de pierdut.
 Pe mine nu mă poate determina un asemenea raționament, „că nu am nimic de pierdut”… Când am să fiu și eu bătrân, am să mă închin de trei ori. Așa am simțit acum, să mă închin o singură dată… Ce-i cu asta? Este atât de grav? Am făcut doar o treime din ceea ce eram obligat să fac? Știu sigur că am greșit față de cineva?
 Nu, Marin, legile lui Dumnezeu nu sunt interpretabile, cum sunt legile oamenilor. Iar crucea se face de trei ori, pentru fiecare din cei conținuți în Sfânta Treime.
 Aiureli rurale! Domnule Pușcu, pe cuvânt că atunci când îmi va fi și mie frică, mă voi închina măcar de trei ori…
 Frică de ce? Nu înțeleg…
 De moarte, de boală sau de orice altceva… De ne-putință.
 Eu nu de asta mă închin. Crucea a fost și va fi salvarea mea. Fără ea, nu aș mai fi putut exista. Dar ce vorbesc?! Fără ea nici nu exist.
 Atunci, poate că nu e frică. După cum văd, este o frică reorientată, adică este vorba de speranță.
 Hai să vorbim despre altceva! Voi tinerii nu știți nimic, păreți pierduți cu totul! Iar tu ești un caz dintre cele mai fericite. Hai să vorbim despre altceva, mă turbur… Dar chiar nu crezi în Dumnezeu?! Din ce ai citit astă-seară, păreai să ai cumva această reprezentare, deși ai fost cam confuz.
 Nu știu ce să vă răspund… Nu sunt sigur de nici o variantă… Așa și așa, dar, mai degrabă, nu cred. Deși, rațional vorbind, acest univers, dacă ar fi făcut de către Dumnezeu, ar fi mai logic. Toate lucrurile ar părea mai firești, mai explicabile. Dar nu mă pot decide pentru nici una dintre cele două variante. N-am avut experiențe, n-am avut trăiri dintre cele care, cel mai probabil, veți fi avut dumneavoastră… Dar nici nu îmi bat prea tare capul. Această dilemă nu e nici măcar o prioritate pentru mine. Firește, aș vrea să am certitudinea unui răspuns… Dar de aici și până a întreprinde eu însumi ceva pentru asta, este drum lung. Mă mulțumesc deocamdată cu ceea ce pot afla de la alții. Să fim serioși! Nu îmi poate ajunge patrimoniul cultural, experiențele devenite artă?
 Nu e vorba numai de trăiri… Îți spun eu că Dumnezeu există!
 Ei na!, îmi spuneți dumneavoastră!... Urmează ca eu să vă mulțumesc și să plec acasă fericit…
 Ha, ha, ha! Da! Ar fi bine.
 Nu, domnule! Mai amânăm… Cum vă spuneam, când m-ați întrerupt cu acea asigurare, puțin cam stupidă, fără nici un fel de nuanță de prudență, singura mea experiență religioasă sunt vorbele bunicii mele și faptul că, pe când eram copil, până pe la șase-șapte ani, îl plătea pe preotul satului să treacă peste mine, în fața altarului, pentru ca și eu să mă fac preot. Așa știa ea o vorbă, un secret… De la șapte ani încolo, până pe la zece, poate și puțin mai târziu, nu mai făceam asta doar pentru a o asculta, ci, la rândul meu, ca și preotul, pentru bani. Îi spuneam: dacă îmi dai o sută de lei, vin cu tine, duminică, la biserică să văd coaiele popii, cu toate că nu le văzusem nici măcar o singură dată, prea mult întuneric... Asta era echivalentul conștiinței mele pentru ceea ce se întâmpla prin acel obicei, căruia ar fi totuși prea mult să îi spun ritual, deși, pentru bunica mea, era chiar ritual. Așa știa ea și era de ajuns. După negocieri, care nu durau foarte mult, eu primeam datina în zi de duminică și ea rămânea foarte mulțumită, deși undeva în adâncul sufletului ei avea o umbră de supărare în ceea ce pri-vește accepțiunea mea asupra momentului respectiv, fără nici un fel de responsabilitate sacralizantă adică. Mai precis, era mâhnită de reprezentarea pe care o aveam față de importanța și față de momentul pe care ea îl vedea a fi decisiv în destinul meu, acela de a trece popa peste mine... Poate că nici preotul, aproape sunt convins de acest lucru, nu înțelegea mișcarea, nici nu cred că îl interesa și altceva, în afară de banii aceia. Negocierea se încheia, invariabil, la prețul de cincizeci de lei! De fapt, eu știam dinainte că aceea era suma pe care o voiam și pe care și Măria era dispusă a o plăti. Popa primea jumătatea rămasă din sută, iar eu urma să mă așez înaintea altarului, cu fața în jos, și preotul trecea peste mine atunci când ieșea cu sfintele daruri. Mai mare fiind, m-am gândit de câteva ori să îi pun piedică, sau să îi prind piciorul cu mâna… Și acum, dacă ar întreba-o cineva pe bunică-mea ce crede că mă voi face eu, ea răspunde că popă, cu o siguranță pe care nici nu v-o imaginați!
 Cum așa?! Ce datină e asta? Eu nu am mai auzit despre un asemenea obicei…
 Așa e la mine în sat.
 Și cum trece preotul peste tine? Așa, pur și simplu? Ca peste un lemn?
 Exact. Te așezi pe burtă sau pe spate, în fața ușilor împărătești, cu mâinile pe lângă trup, sau așezate în cruce, și preotul trece, ieșind din altar, cu Evanghelia deasupra capului… Ori cu acele cupe ținute în mâini. De cele mai multe ori, am stat pe burtă, cum voiam eu. Îmi era puțină rușine față de oamenii și de copiii din biserică. Mi se pare că așa era și indicat, să stau cu fața în jos… Mai multe nu știu să vă spun, dar, când am mai crescut, aceasta a fost afacerea mea, în câte o duminică… Iar bunică-mea era fericită că, în acest fel, eu voi fi sigur popă! Râdeam tot timpul de ea, dar niciodată nu mă lua în seamă! Chiar dacă vedea că nu făceam asta decât pentru bani, n-o interesa deloc! Știa sigur că dacă va trece preotul peste mine, voi ajunge popă… Și acum, dacă o întreb: mai crezi Mărie că mă fac popă? Răspunde: „popă, sută în sută!” Și asta știe tot satu’. Altădată, nu de mult, tot tachinând-o eu cu această problemă, mi-a spus: „mă, Nichiperceo, să nu-mi zâci mie pă nume dacă tu nu vei fi popă. Ascultă la mine, ici! Te crez’ dăștept, nu? Păi, tu crez’, mă, că ești tu măi tare decât Dumnezău, mânca-i-aș curu’ lui! Săracu’ de El, cât îndură El de la țot’ chiantaurii!”
 Cum?! Cine să-i mănânce fundul?
 Așa se spune acolo, mai ales la necazuri: „mânca-ți-aș curu’ tău, Doamne!”. Mai este și varianta „mânca-ți-aș pula ta, Doamne!”, ocazionată de nenorociri. Mai ales babele spun vorbele astea.
 Doamne ferește! E o nebunie! Așa ceva nu există pe pământ!
 Știți ce cred eu? Nu cred că e ceva întâmplător. Cred că, datorită unei credințe foarte puternice, intimizată cât se poate de mult, femeile au transferat eroticul și disponibilitățile lor afective într-o formă de intimitate maximă cu Dumnezeu, deși imposibilă, chiar extrem de hulitoare, pentru alții, pentru ele înseamnă exact inversul. Pe bărbați nu i-am auzit niciodată spunând așa ceva…
 Doamne ferește! E chiar adevărat? Nu cumva glumești?
 E adevărul… gol-goluț!
 N-ar putea nimeni să creadă…
 Nu credeți? Veniți în Corșor și veți vedea! Găsim noi prin tot satul o babă supărată. Culmea este că, după ce spun formula asta, acel Dumnezeu pare să le și ajute, a devenit un fel de invocație, aproape de superstiție, dar nu e utilizată tot timpul, abuziv, nejustificat, la orice nevoie, ci numai când li se întâmplă ceva grav și nu mai au încotro, când se găsesc fără soluții…
 Nu se poate…
 Vă spun eu, este cât se poate de real, am studiat acest fenomen și mi s-a părut a fi foarte interesant… Altădată, secretul ajutorului divin este numit, alintat, „pulicică”. Motivul nu cred că ar fi constat vreodată într-o măsurătoare sau evaluare, totul este numai din dragoste…
 Măi, omule, tu m-ai lăsat blocat!


Între timp, ajunseseră la terasa aleasă. Destul de ciudat, nu era foarte populată. Cu atât mai bine, mai multă liniște și mai puțin fum specific locurilor aglomerate, înțepător. Petreanu a ales o masă și s-au așezat. După considerații scurte despre terasa care, fiind închisă, devenise bar, bătrânul a spus abrupt:
 Tinere, uite de ce ți-am făcut această invitație, dincolo de plăcerea de a sta cu dumneata de vorbă: cunoști faptul că sunt în conducerea Partidului Național Þărănesc și cel mai grav pentru noi este că nu prea avem tineri. Altor partide nu le pasă de acest lucru, dar noi o considerăm o problemă gravă. Toate suferințele noastre ar putea să fie zadarnice… Posibil să nu ne mai urmeze nimeni. Noi am avut un crez istoric. Am făcut și facem în continuare greșeli, dar va muri ideea… Din alt punct de vedere, dacă nu creștem tineri, în viitor, la conducerea partidului, ar putea să vină fitecine, poate chiar comuniștii… Ei așa fac, se bagă peste tot, organizat. Ãsta este marele nostru of, nu avem tineri. Pe dumneata, îți spun acum, te urmăresc de mult, ai fi un foarte bun lider… Aș vrea să te prezint în acest sens organizației județene.
 Păi, dacă nu aveți tineri, cui să fiu lider?
 Trebuie muncit, dumneata ai toate posibilitățile și vei primi, cât s-o mai putea, tot sprijinul meu. Se poate construi o filială puternică, iar, la nivel central, mă voi ocupa tot eu de cariera dumitale.
 Vă sunt recunoscător pentru încredere, numai că, din punctul meu de vedere, acest partid nu există în mod real în România, viața lui este o viață politică mai mult mimată…
 Cum așa?!
 Nici măcar bază electorală nu aveți. Þărănismul în România a existat doar ca o alternativă socială și, mai ales, ideologică la Partidul Național Liberal, în nici un caz nu aco-peră o necesitate reală. A trăit din necesitatea unui dialog poli-tic, din confruntarea unor principii. Și mai e ceva, mentalitatea politică a românilor are un puternic fond de nostalgie comunistă, dincolo de răbufnirea din urmă. Mai toți își aduc mereu aminte cât de bine era în anii ’65 - ’70. Amintirile și nostalgiile de când erau tineri se aștern peste amintirile vremurilor și au melancolii. Simpla amintire a tinereții devine dominantă amintirii acelui regim, iar perioadele coincid… Partidele care au conducători capabili să le stimuleze oamenilor, în diverse moduri, aceste trăiri pleacă în cursă cu un tur de teren avans. Deși poate nu vă vine să credeți, în timp ce alții ca dumneavoastră făceau rezistență, mai toți românii au devenit comuniști de vocație, nici măcar conjunctural, la presiunea istoriei, cum se obișnuiește să se spună acum, pentru a ne deresponsabiliza de vinile ale căror efecte sunt astăzi în noi și împrejurul nostru. Conjuncturalii sunt în proporție prea mică și poate vor veni la dumneavoastră în partid, dar asta se va întâmpla numai dacă veți avea vreodată rezultate…
 Este o catastrofă ce spui, nu cred asta…
 Nu vă spun de la mine, mai stau de vorbă cu oamenii și, dincolo de cuvinte, se pot vedea aceste lucruri. Părerile mele sunt rezultate în urma unor observații. Pe de altă parte, conducătorii de la București sunt niște neadaptați, parcă ar fi niște politicieni aduși de la import, marfă cu defecte, mai ieftină. Felul cum vorbesc, felul cum se îmbracă, vârsta… Sunt diferiți de români! Ei doar păstrează acel model interbelic, iar acesta, acum, în România, este un model străin. Poate și atunci va fi fost străin, numai că îl acceptau mai ușor datorită faptului că lucrurile mergeau bine. Între România și Europa avea loc un fenomen al simultaneizării, material, politic și istoric.
Din alt punct de vedere, de pildă, priviți-l atent pe Ion Iliescu, este tipar perfect românesc, matriță executată impecabil după caracterul nostru! Românii, dacă urăsc ceva la modul visceral, urăsc să vadă pe cineva diferit de ei, și dacă mai este diferit și în bine, rupturile sunt iremediabile, definitive… Și mai este ceva: de câte ori apar la televizor, țărăniștii dumneavoastră dau întruna sfaturi. Acest lucru îi enervează teribil pe români, să li se dea sfaturi! Sfatul nu face parte din condiția lor imediată. Iar când îl cer, îl cer doar cu viclenie, fără vreo necesitate anume, numai pentru a-și verifica propriile reprezentări, în nici un caz pentru că ar exista vreo posibilitate căreia să îi dea curs. Ori pentru ați da sentimentul amiciției, sau pentru a te face să crezi că te apreciază în vreun fel.
 Dar, Marin, conducerea partidului este formată din adevărați aristocrați, ce a mai putut să rămână după criminalul tăvălug al ciumei roșii. Cum poți să spui așa?! Ești prea dur.
 Exact asta am spus, foarte bună coincidența din rostirea dumneavoastră, niște aristocrați…
 Și totuși… Viitorul Europei va fi al creștin-democrației, avem noi informațiile noastre…
 Dacă va fi așa, veți vedea că tot partidele conduse de către oamenii crescuți de comunism, pentru a face schimbul, numai biologic, la garda lui Nicolae Ceaușescu, vor deveni creștin-democrate, socialist-europene, social-democrate, orice. Ei pot fi orice. Românilor, în general, le place să fie conservatori cu fondul și de un dinamism frenetic în formă, schimbă tot cu o mare viteză, surprinzătoare pentru un observator, dar, în realitate, niciodată nu schimbă nimic... Dumneavoastră pierdeți pentru că țineți cu orice preț la forme, poate și la fond, dar asta, aici, are mai puțină importanță. Þineți la cum vorbiți, la cum vă purtați… Românii nu se recunosc în dumneavoastră și, datorită acestui lucru, vă consideră ridicoli, penibili chiar… Pentru ei, păreți niște actori de la un teatru de bătrâni, scăpați în recuzită…
 Vai, domnule, dar parcă văd și o aversiune…
 Vă înșelați profund. Însă, vă mărturisesc, acum doi ani, aveam eu însumi o dușmănie față de Corneliu Coposu și o simpatie luptătoare pentru Ion Iliescu! A trebuit să lupt cu glasul inimii… Asta cu atât mai mult cu cât ar trebui să aveți în vedere că în comunism eu eram copil și nu a fost timp să mi se construiască identitatea.
 Ești prea radical cu noi. E adevărat, în anul ’90, au fost unele probleme de comunicare… Parțial, acestea au fost rezolvate.
 Asta este și problema dumneavoastră, că, în mod hotărât, considerați că sunt prea radical, adică nu aceasta ar fi tocmai realitatea… Iar, în 1990, cu adevărat nu ați înțeles nimic din ceea ce se petrecea atunci. Îmi aduc aminte că umblați pe scena politică a României, precum umblă îndrăgostiții prin parcuri.
 Să înțeleg că nu te interesează propunerea mea?
 Nu asta am vrut să spun. Puteți considera ce doriți, inclusiv că am făcut pe deșteptul cu dumneavoastră, dar nu este deloc așa, toate au fost spuse cu prețul realității. Din simpatie pentru dumneavoastră. Apropo de asta! Exemplu imediat! Și îmi cer, totodată, anticipat, scuze, în cazul în care vă va afecta ce am să vă spun în continuare, dar să fiți convins că sunt cel puțin atât de inteligent, încât aș putea să evit… Totuși, vă întreb: știți impresia pe care o lăsați în cenaclul nostru? Con-trolați, măcar, simpla realitate de acolo?
 Nu… Ce impresie?!
 Aceeași despre care v-am vorbit mai devreme. Sunteți un izvor de făcut glume, de la gestul cu care vă priviți ceasul de buzunar și până la felul în care vă așezați pălăria în cuier… Acestea se întâmplă din simplul motiv că sunteți diferit. Cel mai probabil, în bine, dar asta deja nu mai contează, prin proporția diferenței…
 Cum așa?
 Vă propun ca joia viitoare să invitați la un suc pe altcineva de acolo, la fel de cum ați făcut și cu mine. Vă veți lămuri. În cazul în care va fi sincer…
 Ești foarte amuzant…
 Chiar deloc! Faceți această probă! Între noi, se glumește deseori pe seama dumneavoastră.
 Cum, domnule, chiar așa? Păreți cu toții simpatici. De altfel, nici nu prea vă omorâți să mă băgați în seamă…
 Da, însă când nu sunteți de față…
 Chiar sunt obiectul unor ironii?
 Chiar așa! În cel mai firesc mod posibil… Și nici exagerări prea mari nu sunt.
 De necrezut! Foarte utilă această întâlnire. Mai discutăm propunerea mea?
 Nu știu… Vom vedea. Pentru moment, am în plan altceva… Tot un vis, ca și dumneavoastră…
 Ce ar putea să aibă în plan un copil de nici optsprezece ani?!
 Un vis… Greu și complicat. Care ar putea, spre deosebire de visul dumneavoastră, să își consume somnul. Dar, oricum, mai vorbim… îmi sunteți simpatic!
 După discuția din această seară, simpatia dumitale o pot lua ca pe o jignire…
 Eu nu vă ironizez din cauza acelor diferențe, tocmai prezența lor mi-a stimulat simpatia. Spuneți-mi, familie aveți?
 De mai mulți ani sunt văduv, dar am un copil, acum fac parte din familia lui. Cumva s-ar putea spune că am o familie…
 Și ei nu vă spun niciodată ce v-am spus eu în această seară, într-o formă sau alta?
 Nu se bagă, nici nu prea se pricep…
 Vedeți? V-am prins!  Cum „nu se prea pricep”? Cum așa?! Cu un tată țărănist, închis numai pentru o opțiune politică, o idee, în fond, cum este posibil asta?
 Au avut prea mult de suferit de pe urma mea… Nu-i mai interesează nimic…
 Chiar și așa, deși, într-un fel, pot înțelege. Am mai auzit…
 Cât mai ai până termini liceul?
 Anul viitor îl termin.
 Și la ce facultate dai?
 Cred că la drept, dacă nu mă voi hotărî, în ultimul moment, pentru filologie.
 Mai bine la drept. Dar cu aceste disponibilități pentru scris, pentru cultură, ce vei face? În fond, se pot cultiva autodidact.
 Le voi păstra și pe acestea.
 Spune-mi, despre ce vis vorbeai?
 Nu are importanță, este un vis al singurătății mele. Mă consider desprins de poporul din care fac parte. Aș vrea să îl caut, să îl găsesc și să pot să-l înțeleg.
 Cum așa? Ce fel de vorbe sunt acestea? Ești prețios… Care este neînțelegerea ta cu acest popor?
 Ar fi prea multe de spus, nu ar fi nici momentul și nici timpul să vorbim acum. În plus, mă simt diferit. Fond diferit, viziuni diferite...
 Foarte trist.
 Poate că nu este chiar atât de trist. Despărțit de poporul din care faci parte, ai avantajul că poți să visezi singur. Un vis comun, trăit împreună cu poporul din care faci parte și neîmplinit, m-ar putea dezintegra. Pentru siguranța mea, acest popor este mort.
 Eu cred că sunt tristețile vârstei, nu poate fi adevărat.
 Bine...
Au mai vorbit despre politicienii locali, despre afacerile acestora, trafic cu femei în Turcia, furturi importante de bani din industria minieră, transferuri ilegale de terenuri, scandalu-rile cu restaurarea Complexului Brâncuși, folosirea ajutoarelor primite din Occident în scopuri personale și de grup, multe altele care nu fac proiectul acestui demers literar.
La un moment dat, zâmbind puțin și aplecat complice peste masă, bătrânul l-a întrebat șoptit:
 Ai văzut-o pe femeia care a intrat și a trecut pe lângă noi?
 Da, este foarte frumoasă. Ce-i cu ea?
 Crede-mă, am cunoscut-o printr-o cunoștință, este cea mai deșteaptă femeie ușoară din oraș. Și vezi și tu cât este de frumoasă! Probabil a venit la agățat.
 Nu cred, eu n-am mai întâlnit-o și vin destul de frecvent la această terasă. Nici prin Târgu-Jiu nu am mai văzut-o niciodată.
 Dacă-ți spun, trăiește pe picior mare, se dăruiește numai pe bani mulți. Am stat odată de vorbă cu ea. Foarte inteligentă și foarte frumoasă!
 Poate vi s-a părut că era inteligentă, din pricina frumuseții… Când bărbații văd o femeie frumoasă, chiar în subconștient îi mai oferă un plus de calități. Ei se simt impor-tanți, dacă și miza este importantă... Chiar și la onorabila dumneavoastră vârstă se poate întâmpla acest lucru. Asta ca să nu mai spun că o femeie vă poate părea dumneavoastră și mai frumoasă decât este datorită vârstei onorabile pe care o aveți.
 Tinere, dacă-ți spun, nici nu-ți imaginezi câtă deșteptăciune are fata asta.
 Ei, na! Cât de inteligentă ar putea să fie?!
 Îmi pare rău că nu-ți pot demonstra, deși aș putea să-i amintesc că ne-am cunoscut la unchiul ei, un bun prieten al meu din tinerețe, îl mai vizitează din când în când. Dar nu prea e momentul acum să o abordez. Cum să mă duc la ea, așa, în văzul lumii? Aș stârni doar zâmbetele tuturor. Îmi ajunge ridicolul de care mi-ai vorbit tu…
 Lăsați, nu e nevoie, v-ați putea compromite pentru mine și, o dată cu asta, întreaga politică a partidului..., lăsați, vă cred.
 Da, da, da… Ironicule, nu cumva să-ți pierzi antrenamentul.
 Și dacă o voi agăța eu? Evident, fără bani. Dacă e așa cum ziceți, nu am bani la mine acum nici măcar pentru a-i desface un nasture… Nici ăla de oriunde! Câți ani are?
 Cred că vreo treizeci. Dacă vrei, te ajut. Așa mi-ar fi mai ușor…
 Nu. M-am gândit la altceva, mi-a venit o idee… Cu ocazia asta verific și dacă e inteligentă, în măsura în care spuneți dumneavoastră…
 Ce-i spui?
 N-o să-i spun nimic, am să-i fac ceva…
 Nici să nu te gândești! Te pocnește imediat. O știu… Poate fi agresivă.
 Am să-i scriu un bilet, când se va mai aglomera. Nu am să-l semnez. Îi scriu ceva și îi dau întâlnire. I-l trimit prin fata care ia comanda la mese. În acest timp, cât îl citește, ne retragem discret, exact când va intra un grup mai numeros, să nu fim văzuți. Locul trebuie să se umple în scurt timp de tineri.
 Și ce îi scrii?
 Nu zic… într-adevăr, e bună rău! Are caracter, are atitudine… Pare a fi un cal de sărituri. Merită o colaborare! Și m-ați făcut curios. Cea mai mare piedică e vârsta…
 Poate reușești să vorbești cu ea…
 Degeaba, n-ar fi eficient. Nu vedeți că arăt ca un copil? Unde e bărbatul care o agață? Credeți că are timp să îl vadă? Asta este cea mai mare piedică a mea, nu banii. M-am săturat să arăt ca un copil, nu mă mai văd odată mare! Pe la treizeci de ani voi fi fericit!
 Sau, mai bine, vorbesc eu cu prietenul ăsta al meu, cu unchiu-său. Să vă cunoașteți cumva. O să motivez cultural, spun că am rămas impresionat de cultura ei ori de a ta și aș vrea să cunoască un băiat foarte capabil… Ceva de genul ăsta.
 Dar există riscul să nu aibă timp de cultură… Dacă mi-ați vorbi mie așa despre cineva, nu aș avea nici o reacție. Nu m-ar interesa câtuși de puțin cultura ei…
 Da…, numai că femeile sunt diferite… Lasă, o să știu eu cum să pun problema.
 De acord, dar aș vrea să încerc și eu, m-aș bucura altfel dacă aș reuși să o țintuiesc, folosindu-mă numai de puterile mele... Reușita personală, orgoliul... Chestii despre care dumneavoastră nici nu vă mai amintiți. Dar, decât deloc, e mai bine așa…
 Bine, încearcă și tu!
 Scriu, trimit biletul, plătim și plecăm imediat. Da? Sunteți de acord?
 Așa facem…
 Știu că aveți mereu hârtie și ceva de scris la dumneavoastră…
 Poftim! Þine această agendă. Scrie aici, la sfârșit. Apoi, îmi dai mie să rup fila.
Petreanu, fără nici un fel de ezitare sau întrerupere, a scris următorul text, voit îngrijit, foarte mărunt, caligrafic:




Doamnă,

Cred că sunteți una dintre cele mai spectaculoase femei, nu neapărat posibile, dintre cele care mi-a fost dat să văd. Și cred că întregul dumneavoastră trup nu se arată, așa cum se arată, decât pentru ca nu cumva să distorsioneze cu atmosfera, cu atitudinea, cu sufletul. Probabil, vă și place să produceți mister, au rămas niște urme de mister pe mochetă, de când ați intrat și până acum, când scriu aceste rânduri. Dacă aș fi singur în barul acesta, care nu vă merită, eu aș fi acela care ar dori să șteargă urmele, misterul și închipuirea dumneavoastră. Scuzați-mi, vă rog, această metaforă! Inevitabilă... Nu meritați să vă reduc la o simplă emoție artistică.
Poate că eu, dacă aș fi fost femeie și aș fi primit un astfel de răvaș, cred că nu mi-aș fi putut stăpâni zâmbetul. Dar eu este posibil să fiu mult mai superficial decât dumneavoastră. Sunt convins că știți numai lucruri corecte despre oameni și lume, păreți prea puternică pentru ca eu să nu cred că, pe cei mai mulți dintre oameni, îi considerați a fi inamici. Aceasta este și convingerea mea. Deși vă place visarea, nu cred că vă hrăniți cu ea. Chiar și de la sine, viața este o luptă, iar oamenii trebuie să lupte cu cineva, prin urmare.
Îmi este greu să mă apropii… Nici nu vreau să atentez în vreun fel la confortul pe care, cu siguranță, vi-l iubiți. Și, de altfel, ce ar fi trebuit să fac, cum v-aș fi putut aborda, văzând de câtă putere dispuneți?
Vă privesc, de douăzeci de minute, ca pe un eveniment brusc. Nu știu de unde ați apărut în orașul meu. Sunt convins că acei ochi însingurați și foarte detașați sunt mărturisitori discreți ai unei inteligențe unice. După cum vedeți, nu am îndrăznit… O formă de curaj, de îndrăzneală pură, tot am. Vă chem mâine, la această oră, tot aici. Dacă am să vă privesc intrând, vă voi face semn. Voi fi și poimâine, în cazul în care mâine nu veți putea să fiți, datorită timpului, sau pur și simplu nu doriți să veniți…
Am întrebat o cunoștință, de la o masă vecină, dacă v-a mai văzut, dacă vă cunoaște. Am întrebat, așa, din slăbiciune, cum fac bărbații, oamenii, în general. Nici nu știți cât de urât mi-a putut vorbi despre dumneavoastră, mi-a venit să-l lovesc.
Vă aștept, cu una dintre cele mai vii așteptări pe care le-aș putea avea în această viață!

Cu bine,
Un tânăr scriitor al orașului. Nu unul neînțeles, ci unul de succes, de un foarte tânăr succes. Cu bine! Ce aveți de pierdut? Eu simt această chemare, pornită de la o dorință căreia aș vrea să-i fac dovada, de neimaginat pentru dumnea-voastră, și până la o vrere a sufletului… Așadar, să vorbim!
Cu alte cuvinte, sunt convins că dacă mi-ați da, aș putea chiar să mă îndrăgostesc de dumneavoastră. Nu știți ce ar putea să însemne acest lucru.
Vă doresc atât de mult, încât, dacă nu o să vă am, voi ști că e posibil ca lumea, pentru mine, rostul ei, să se sfârșească brusc în acest bar, totul datorită unei stranii întâmplări. Doar pentru că nu m-am putut obișnui cu frumusețea dumneavoastră. Ciudat stil de a o purta!


Petreanu mai ceruse între timp alte două file, le-a împăturit grijuliu, privind mâinile îmbătrânite ale domnului Pușcu, gândindu-se că, oricâte lucruri atinseseră ele într-o viață, tot nu puteau dezlipi de conturul lor senzația de singură-tate. A chemat ospătărița, i-a strecurat o sumă neobișnuită în palmă și a rugat-o, foarte politicos, să dea cui trebuia acel bilet. Apoi, când femeia a început să citească, Petreanu a comandat scurt plecarea și bătrânul s-a ridicat dintr-o dată, de parcă ar fi avut o temere să mai rămână o secundă în plus, cu mișcări dezorganizate, mascate, însă, de viteza reacției. Odată ieșiți în stradă, acesta l-a întrebat aproape cu spaimă:
 Ce i-ai scris?
 I-am scris ceva interbelic…
 Spune ce i-ai scris! Sunt curios… Oricum, dacă vreau, aflu. Cum interbelic?
 Dacă veți afla textul, să nu râdeți… Am lăsat în el și un mic aport de penibil. Fără puțin penibil, mesajul meu către ea nu ar fi avut nici o șansă. Nici nu știți cum lucrează penibilul când este direcționat în cantități mici, dozate științific… Penibilul creează o apropiere subliminală.
 Măi, măi… Tare aș vrea să văd ce i-ai scris și am să aflu. Ce ar putea să-i scrie un tânăr unei femei cum este aceasta…
 Ce să vă spun? Să vă povestesc biletul?
 Mă duc diseară pe la amicul meu. Oricum, fata nu m-a văzut acum, poate vine și ea pe acolo. Joia, vinerea, îl vizitează sigur. Spun că un tânăr de ispravă, cu care m-am întâlnit astăzi, a aflat că o cunosc și poate va deveni ea cât de cât interesată… Văd eu ce spun.
 Este perfect! Mai bine de așa nici nu se poate. Hai s-o împresurăm! Poate c-o și prindem o dată… Acum, suntem o echipă… Vă voi fi recunoscător.
 Dacă o să fie așa, am să mă bucur pentru ea. Cred că îi fac un bine chiar și ei. Una dintre mărturisiri a fost că se plictisește grozav…
 Îi arăt eu plictis, cum să jignească viața într-un aseme-nea hal?! Trebuie s-o faceți cu ceva curioasă, să-i spuneți ceva! Dar nu prostii, despre poezie și alte asemenea tâmpenii!
 Lasă, știu eu… Sunt om bătrân.
 Numai că trebuie să fiți eficient, nu ca la partid. Efi-cient, că nu e timp… Făceți-o curioasă! Pe lângă ce îi spuneți dumneavoastră, contrariați-o cu ceva, cu orice, vindeți-i un pont, în glumă, că pot s-o regulez și douăsprezece ore, continuu, fără nici un fel de moliciune, cincisprezece-douăzeci de bucăți, să mă scuzați că nu știu cum să mai zic, acum, în graba asta…
 Cum douăsprezece ore?! Continuu?
 Dumneavoastră spuneți-i așa! Este treaba mea apoi să îi confirm, dacă s-o putea să îmi dați acest prilej…
 Cum douăsprezece ore, mă, zice că m-am sclerozat! O să par un damblagiu.
 Ascultați-mă și spuneți-i așa, cu delicatețe, nu brutal. Neutru, ca pe un fapt divers… Dacă vreți, puteți să-i spuneți și alte lucruri culturale, dar e posibil să se sperie.
 Și de unde știu eu numărul ăsta de „bucăți” și de ore? Te-am cronometrat din dulap?
 Ați aflat și dumneavoastră de la cineva… Din cenaclu…
 Fugi, măi, de aici! Va râde în hohote de mine, sigur va crede că m-am aiurit. Măi, tinere, ești de toată isprava! Eu nu pot să-i spun așa ceva. Nici nu-mi permit… Poate fi jignitor.
 Dacă va râde, va fi aproape o reușită, măcar s-o faceți să râdă… Nu știți că fetele acceptă să se culce numai după ce râd mult? Îi acceptă infinit mai ușor pe cei cu care se distrează, cu care râd împreună, chiar și dacă râd din prostie, asta ca să nu spun că numai pe aceștia îi acceptă… Toate vor să râdă. Să uite pentru moment de toate tristețile, de întreaga lor singurătate. Vor să se privească în această oglindă fermecată, pe care o șterg și o lustruiesc cu distracție, așa cum ar șterge-o cu o cârpă banală. Apoi, domnule Pușcu, nici o grijă pentru imaginea dumneavoastră de politician visător. O să vă răscumpăr eu credibilitatea, cât și sănătatea mintală. Dacă reușiți asta, treaba cu partidul pe cuvânt că este ca și rezolvată. Ar fi cea mai bună mișcare politică pentru P.N.Þ.-ul din Gorj…
 Mare figură… Dar cum să-i spun eu asemenea vorbe?
 A vorbit sau nu a vorbit cu dumneavoastră?
 Nu ți-am zis că a vorbit? Chiar mult.
 Atunci, de ce mai ezitați? Nu este nici o problemă. Construiți un context și îi strecurați, pe lângă altele, pe care le veți crede dumneavoastră de cuviință, și asta. Nu trebuie să fie nimic insistent, numai ceva tangențial. După care, dacă este nevoie, reveniți.
 Dă-mi telefonul, să te țin la curent.
 214582. S-ar putea să răspundă mama. Nu trebuie decât să mă cereți.
 Stai să notez! 2145…
 82.
 Bine. O să fac tot ce pot. Cu partidul, tot n-am apucat să mai vorbim…
 Vorbim noi și cu partidu’, serios, am să vin. Dar lucru-rile au și ele o logică, o prioritate…
 Ești o figură…
 Nici că se putea întâmpla ceva mai bun pentru partid și, pe cuvânt, nu ați fi avut altceva cu care să mă motivați.
 Ce spui acum nu mă prea încântă, nu e tocmai plăcut…
 Lăsați, mai și glumesc. Important este ca fiecare dintre noi să aibă ceea ce își dorește și văd că dumneavoastră doriți să îmi faceți această relație. Nu pot decât să vă urez succes!
 La revedere, juniorule, la revedere!
Bătrânul a plecat, salutând cu pălăria, aproape râzând, foarte bine dispus. Întorcându-se pentru ultima oară, puțin greoi, cu o mișcare aproape nefirească:
 Cum douășpe ceasuri, mă?!
Marin Petreanu, micindu-și intenționat deschiderea ochi-lor, aproape dorind a fi sesizată, accentuând un zâmbet în colțul drept al gurii:
 În puța mea a rămas ceva din tăria Dumnezeului dum-neavoastră… O dovadă…
Bătrânul, abia schițând un salut, a plecat înspre maga-zinul Parâng, rostind încet, intim: Dumnezeu să te ierte!


Petreanu l-a privit depărtându-se, acel om părea a crede într-o menire a lui, administrată discret. Din nou, părul alb parcă ar fi tăiat cu tandrețe perspectiva străzii, un om trăind pentru o idee a grupului din care face parte... Chiar și în poli-tică aceste situații trebuie să aibă o noblețe a lor. Important este să ai o nevoință și o bucurie, ambele constante, să fii un martor al unei idei.
Petreanu urmărea mecanic vitrinele, hrănindu-și pașii siguri cu mișcarea propriului confort pe sub bolțile și printre coloanele sufletului. Un singur gând îl domina, ca o întâmplare mare și neașteptată. „Dacă i-aș pune-o ăleia, ar fi o chestie! Ce mai muiere! Ce arcuiri avea! O femeie făcută numai din linii și din curbe dulci. Și ce pantă îi pornea de la sâni în jos și ce sugestii de goluri inghinale i se împreunau exact acolo unde ochiul nu mai putea să bată! Ca să o poți frige pe asta, i-ai ierta orice, ca un dumnezeu mai puțin responsabil. Ciulama o fac! O, bătrâne Doamne, dacă mai exiști prin vreun cotlon de Univers, tânăr sau legumă, lasă-mă să mă desfăt în creația asta, tot a Ta și ea. Să împlânt în ea toată pofta mea. Și să nu fii pufii! Þine cont c-am s-o ajut, am să încerc să o abat de la drumul greșit pe care a luat-o, dacă o fi așa. O să încerc, folosindu-mă de niște vorbe, așa cum faci și Tu cu omenirea, îi lași niște vorbe… îți promit că am să-i spun câteva din legile Dumitale, dar asta numai după ce o pun cu boticu’ pe labe, ca să fiu credibil...”