Cum de nu m-am născut orfan.
Șemi sipuri, biti - ascultă povestea-mi, fata mea (în ebraică).

Povestea mea începe în 1913 în ziua în care s-a născut cea ce mi-a dat naștere. Mama ei, bunica mea, a murise născînd-o. Bunelul rămăsese singur cu cinci fete de crescut, prima în vîrstă de doar 12 ani, iar mama mea abia născută. Bunicul, om al cărții, era nedeprins cu creșterea unui copil. Sora bunicii, o copilă de 17 ani, a venit și a luat gospodăria în mînă.
A spus rabinul: "Fată tînără locuiește cu un văduv tînăr sub același acoperiș? Nu e bine. Biblia interzice".
A spus bunicul, atunci în vîrstă de 35 de ani, tinerei sale cumnate: "Fetico, du-te acasă și lasă-mă singur. Rabinul nu permite să stai cu noi".
"Cumnate", a spus fetica, "dacă-i așa, facem nuntă. Eu pe ăștia mici nu-i las singuri".
Și iac-așa nunta. Între miri 18 ani diferență de vîrstă. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare ca cea mare. Și-așa au dat-o pe mama bunicilor s-o crească ei. Între timp bunicul a devenit iar tată. De data aiasta, băiet. Bucurie mare, dar reîntoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibilă.
Și iac-asa crește mama cu doi bătrîni obosiți de viață, departe de tată și surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise că-i are. Ea credea că bunicii sunt părinții ei.
Toate astea pînă ce mama a implinit șapte ani. Bunicii ei murind a trebuit luată acasa. Și s-a trezit mama cu familie mare și a zîmbit cu mare bucurie, căci să rîdă nu știa.

Poveste în poveste...

Fratele bunicului rămîne singur cu soția. Cei doi flăcăi ai lor, feți frumoși de doar 18 ani muriseră în aceiași zi de meningită. Vînd ei gopodăria și "la America". Fratele bunicului cumpără acolo o gloabă și o cotiugă și hai la împărțit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo și nici bani nu cine știe ce. După doi ani moare calul și fratele bunicului spune soției:
"Alt cal nu cumpăr căci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasă la România".
Ce agonisiseră, pentru America era un mai nimic, dar în România el era om avut acum. Cumpără fratele bunicului cea mai mare și frumoasă casă din cartierul evreiesc și viața merge înainte.
Se tot învărt ei prin căsoiul ăl mare și plictisul îi cuprinde.
Spune bătrînul bunicului: "Suntem bogați dar stingheri. Dă-mi una din fetele tale s-o adopt. Oi înzestra-o cu toate cele și la moartea noastră va moșteni casa".
Trei dintre surorile mamii erau deja măritate. A patra se pregătea se plece "la Palestina". Era lipsă de femei acolo. Anul 1931. Mama, în vîrstă de 18 ani, a fost aleasă. La 21 de ani măritiș. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diplomă și locotenent în rezervă. Casă bogată. O partidă bună. Tinerii căsătoriți primesc un apartameni în căsoiul acela, dar părinții adoptivi spun:
"Nu vrem rîset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri".
In 1940 părinții adoptivi decedează în aceași săptămîna. In 1941, Octombrie 10, mă nasc eu.
Trecuseră doar trei luni și zece zile de la Pogromul din Iași cînd tata a fost luat la moarte. Pasă-mi-te, golanii găsiseră la el uniforma, sabia de paradă și baioneta de atac.
"Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat în bazele noastre militare și ne-ai spionat. De aia au știut rusnacii cu avioanele unde să arunce bombele".
În drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare din Iași, stradă mare și foarte largă, tata fiind tot înțepat cu baioneta să meargă mai repede "căci mai erau și alți tradatori jidani de pedepsit", îl vede pe Mitică, fostul lui coleg de banca la "Școala de Subofițeri" din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor îl strigă. Mitica era în dreptul Mitropoliei pe celalalt trotoar. Þipete, vaiete, împușcături, dar Mitica îl aude.
"Ce vreți voi de la evreul asta, măi soldati?".
"Să trăiți domn' ofiter. E un trădător. Am găsit la el uniforma. Il luăm la plutonul de execuție".
"Sigur că ați găsit, e doar ofițer".
"In regulă, domn' ofiter, vi-l dăm".
Spune tata:
"Măi Mitică, amu e bine, dar or veni iar. Lasă-mi doi soldați de pază la mine acasă".
Și iac' așa, nu m-am născut orfan.

Ben Gal