Stai în fața ușii și te întrebi „De ce parte a ușii sunt?”.
Acum două minute tocmai ai discutat cu partenerul despre necesitatea instalării unei uși noi la exterior și ca prin minune aceasta apăru în fața ta. „Nu se poate!”, gândești cu voce tare, în timp ce colegii de lucru se uită la tine de parcă nu te-ar vedea. Te uiți în ochii lor și vezi că nu te văd din cauza UȘII care se mișcă repede în fața ta acoperindu-ți câmpul vizual. Cu cât te învârți mai repede, căutând un punct pe care să-l privești cu intensitatea existenței sale acolo, cu atât mai repede se învârte ușa în jurul tău dând impresia că se dublează, triplează,... În momentul în care te oprești din învârtit observi că te afli în mijlocul unui hexagon de uși, într-o lumină pală căreia nu-i poți desluși sursa. „Nu se poateeee!” urli de data asta din toți plămânii tăi de fumător înrăit, în speranța că vei auzi o voce care să-ți răspundă. Nimic! Nici măcar un ecou. Liniștea te înconjoară cu mii de țipete aflate în creierul tău.

„Creierul meu! Aici este problema”, gândești, așezându-te în mijlocul hexagonului de uși, fără să fii interesat de ideea că îți vei șifona costumul cumpărat ieri. Bagi mâna în buzunar căutând o țigară și simți ceva ce nu era acolo: o cheie. Cu un urlet de fericire arunci țigara și bagi cheia direct în prima broască pe care o vezi cu ochii tulburi de emoție. Învârți și…nimic! Cu o febrilitate aproape de disperare încerci și celelalte broaște. La a patra ușă cheia se învârte cu un click sonor și ușa se deschide brusc oferind privirii tale un negru intens. Vrei să te arunci în față, dar groaza de întuneric te oprește.

Gândești din ce în ce mai încet. „Mai sunt cinci uși”, îți spui „Dar unde sunt cheile?” întrebi cu voce tare, întunericul din ușa deschisă înghițindu-ți vorbele mai repede decât le-ai rostit, în așa fel încât ai senzația că nu ai spus nimic. Bagi mâna în celălalt buzunar și găsești ce ai sperat: cele cinci chei. Deschizi ușile rând pe rând și te uiți cu o groază crescândă la întunericul din spatele lor. Te afli în mijlocul unui hexagon de lumină.
„Ce se întâmplă?” urli cât poți de tare, dar întunericul îți înghite iar vorbele înainte să le rostești. Nici măcar nu mai știi ce simți. Gândurile tale depășesc de două, de trei, de patru ori viteza luminii. „Lumina, aceasta este salvarea”. Nici măcar nu știi cum te-ai oprit asupra acestui gând. Privești în sus si vezi hexagonul de lumină pală. „Dar cum…?” te întrebi neștiind ce urmează să faci pentru a ieși din hexagon. În acel moment te izbește, cu toata puterea fizică pe care o are, gândul: „Persoana pe care o iubești”. Creierul încetează să mai funcționeze. Reacționezi fără să vezi, să simți, să gândești. Duci mâna la piept și medalionul primit cadou de la persoana iubită iți sare în mană. Nu te mai miri. Nu reacționezi. Numai privești, cum, încet, medalionul se transformă în măna ta într-un soare mic, care creste ca intensitate și mărime. Ridici mâna în sus și simți forma sferică a soarelui pe care-l ții în mână. Nu mai poți privi, lumina puternică îți străpunge ochii, înfigându-se în creier.

„Simți” îți spune creierul și totul se oprește, iar pe fruntea ta două buze deschid sărutul dragostei, în timp ce tu îi ții capul în mână.

„Du-te, te rog, și deschide UȘA! Avem musafiri.”