Străbunica mea,Cloe

„ Dragă mamă, nu știu dacă ți-am povestit despre Gury. E și el aici, ca și mine, de numai două luni. Suntem singurii estici ne-sovietici, cred că ți-ai dat seama după nume că e ungur. A lucrat un an la Budapesta apoi ceva vreme la Milano, chiar pentru Fiat, dar a plecat când lucrurile au început să se ducă la vale, că se întâmplă și la case mai mari, nici o problemă! Doi ani a stat pe la Oslo și acu e aici deși nu cred e hotărât să rămână. E genul care nu se atașează de oameni sau locuri. Dacă va găsi o ofertă mai bună va pleca fără să clipească. Are un mod foarte original de a privi viața. Nu cred că o să pot fi ca el vreodată, da cine știe! Schimbarea nu-l sperie, aș zice mai degrabă că se plictisește dacă poposește prea mult pe undeva. Dar e de gașcă și are o minte de excepție. Mai rupe ceva românește, când se îmbată chiar vorbește coerent italiano-româna. Aseară a venit la mine, am vrut să-i arăt garsoniera mea și să-i cer o părere. El a știut de cum a venit aici ce caută: o casă gata mobilată. Acum ce-i pasă! La mine doar în bucătărie am o chiuvetă, aragaz, frigider și o masă șchioapă, ți-am mai zis, bună și așa. Acu nu mi-a fost Gury de mare folos, nu se pricepe la mobilat o casă cum nu mă pricep eu la pescuit. A luat însă o sticlă de tărie, un fel de vodcă cu miros de ierburi, să nu vină cu mâna goală, deh, știi tu! Și ca băieții, de mâncat nu prea am mâncat dar de băut am băut zdravăn amândoi și am povestit despre iubirile noastre din liceu. Despre mobilă nu cred că am vorbit. Dar era un pretext, nu-i așa, să bem, poate ne vin idei. Se pare că i-a plăcut la mine și mai cred că mi s-a rupt puțin filmul, nu țin minte ce prostii a mai zis, în engleză, în ungurește, în română, în toate limbile de pe pământ. Azi l-am văzut bine dispus și tonic. Din ce material o fi făcut, nu știu, are oricum stofă mai bună decât mine .Cred că are și doi ficați, ce mai, e sigur ! Ce știu eu cum sunt ungurii prin interior? Pe mine mă doare capul și am fost ca un zomby toată ziua. Mă întrebau ce am și le-am zis că influență, adică, știi tu , gripă. Ceai cald cu miere și lămâie asta am primit. Acu mă duc la culcare, ceva mai devreme, da nu-mi cere nimeni socoteală, dacă mi-s bolnav se acceptă. Asta-mi place aici. Am venit cu busul, cu el mă duc înapoi , bicicleta e priponită în lanțul ei cu cifru, în fața blocului. De unde atâta echilibru azi la mine? Nu înțeleg totuși de ce îi punem încuietoare de fiecare dată, că aici oricum nimeni nu fură! Acu pe bune, nu te îngrijora, nu o iau pe căi greșite, sunt sigur că tu mă și vezi pe la dezalcoolizare, luând droguri, fumând trabuc. Nu e cazul. A fost un pic de socializare. Atât. Tom.”

Ei, și ce? Tom a băut votcă. Și s-a pilit. Și i-a fost rău. Nu e nici prima și nici ultima oară. Ei, și ce? Experimentează. Învață să evalueze, să discearnă, să trăiască, să îl doară, să se bucure. Un pic de socializare , are și el dreptate. Asta e viața. Ei, și ce? Încă mai sper că se va întoarce acasă. Undeva, în adâncul meu există mereu o dorință ca el să eșueze acolo și să se întoarcă acasă. Undeva, în adâncul meu, la fel de mult îmi doresc ca el să și rămână veșnic pe alte ținuturi. Acolo blestemul străbunicii Cloe nu-l va ajunge, simt eu asta.
Străbunica mea, Cloe, s-a născut pe la 1899, cu mai bine de un veac în urmă. Era poate o femeie oarecare, cu casă, bărbat, doi băieți și o fată. Nu voi ști niciodată adevărul. Oare contează adevărul? Nici părinții mei nu mi-au pomenit niciodată despre ea. O treceau doar pe pomelnicele pentru cei morți la sfârșitul listei, Clotilda, și mie mi se părea un nume tare ciudat. Și dacă întrebam nu mi se spunea decât:
-E străbunica ta, Dumnezeu s-o ierte!
Dar copil fiind am auzit pe unii, pe alții, vorbind. Da, oamenii mari vorbesc și nu-și imaginează că pe sub masă, pe după uși există mereu un copil fascinat să intre în lumea descrisă de ei, mai ales când ceea ce vorbesc nu mai seamănă a bârfă, nici a poveste cu balauri, ci e una ciudată cu oameni care au trăit pe același pământ ca și tine sau sunt chiar din neamul tău.
Se spune că străbunica asta ciudată, Cloe, era făcută nu cu stră-străbunicul ci cu un țigan nomad, căci ea era singurul lor copil, venit mai la bătrânețe și pe deasupra brunetă cu ochii de tăciune de nu semăna cu nimeni din neamul nostru de până atunci. Și s-a măritat de copilă fără voia părinților ei cu cel mai chipeș băiat din sat. Pătimașă iubire trebuie să fi fost, lumea vorbește că el a furat-o și a dus-o la părinții lui și ea nu s-a mai întors acasă cu toate lacrimile vărsate de părinții ei, cu promisiuni de iertare. Când străbunicul a fost chemat pe front primul lui băiat era cât un bob, abia zămislit în burta Clotildei. Când s-a întors, doi ani mai târziu, de la Mărășești, fără un picior și șubred cu plămânii, așa beteag ea tot l-a iubit. A apucat să-i facă încă un băiat si o fată, câte unul în fiecare an. Atâta mulțumire a avut săracul, pentru că nu a mai trăit să-și vadă copiii mari. Iar pe mormântul lui, lumea vorbește, ea a adus tocmai de la o expoziție din București niște butași de trandafiri altoi, unul și unul , care înfloreau toată vara, de nu se văzuse prin sat așa ceva până atunci. Nu după multă vreme Cloe a început să devină din ce în ce mai ciudată. Lumea vorbea că din lipsă de bărbat, că așa pățesc toate femeile, că-i prea focoasă. Cloe zicea însă că nu-i trebuie pe nimeni și că numai un bărbat a iubit și-o să-l iubească până la moarte și acela era nimeni altul decât cel de sub trandafiri. Zicea ea că a început să aibă vedenii și că poate să lecuiască boli. Și lumea credea povestea, veneau oamenii din sat cu necazurile lor, care mai de care, căci doctori de unde? La început descânta de deochi, scotea vătămătura de prin burțile femeilor cu ventuze, ghicea destinul în jar aprins, în ficat de oaie, în ceapă tăiată și în plumb topit. După o vreme i s-a dus vestea că face minuni și veneau la poarta ei cu fel de fel de bube și dureri oameni de la kilometri distanță. Pe jos sau în căruțe, ducând cu ei ologi, copii de țâță, orbi, surzi, toți cu speranța unui miracol. Și Cloe le dădea ierburi și le descânta cu vorbe numai de ea știute și înțelese. Unii se înzdrăveneau, alții nu, lumea vorbea însă numai despre primii. Și Cloe se mulțumea cu ce-i aducea fiecare drept răsplată, niciodată nu cerea, dar se mai zice că făcuse ceva avere bunicică. Avea curtea mereu plină de păsări, porumb în hambar, butoaie de băutură în pivniță, lemne sub șopron. Și-a însurat băieții, le-a făcut case frumoase și gopodării cu tot ce le trebuie. Pe bunica a dat-o, mai fără voia ei, după fiul unui chiabur din satul vecin, holtei și nu prea chipeș. Avea doar 16 ani bunica pe atunci, în 1938, dar era frumoasă foc, cu ochii verzi, cu ten măsliniu și cu părul de un negru lucios, ușor ondulat.
-Dragostea vine din urmă, așa spunea străbunica. O să-ți descânt eu în fiecare seară și-o să fie bine. Nu mai plânge!
Și mai descânta străbunica asta ciudată de tot felul: să vină ploile, să treacă ploile, să fie apă în fântâni, să nu vină lăcuste, să nu dea mana în vița de vie, să nu dea holera în găini. Și se mai zice că putea face farmece de dragoste, cu busuioc, cu sânziene culese noaptea pe lună plină și cu vin făcut de mâna ei, din boabe numai de ea zdrobite. Câți flăcăi și câte fete s-or fi luat sau s-or fi despărțit din cauza ei cine știe? Lumea vorbește. Cică putea descânta pentru oricine dar pentru fata ei nu. Lumea vedea cum bunica se ofilea văzând cu ochii după măritiș. Mama mea a venit pe lume, cred, așa, mai mult dintr-o obligație conjugală în noaptea nunții. Pentru că după ea nu a mai fost nici un copil. Dar Cloe descânta în continuare, încredințată că harul ei e unul bun și că va avea nepoți mai mulți.
Și s-a întâmplat că a venit odată le ea o femeie din sat să o scape de bărbat, că era bețiv și o bătea și viață nu mai avea cu el în casă. Și străbunica Cloe s-a apucat și a descântat de moarte cum a știut ea. A rupt capul unei găini și a picurat sânge pe o carafă de făină, apă și sare cât pentru o pâine:
-Te duci și coci din astea o singură pâine și o dai diseară lui bărbatu-tău s-o mănânce numai el pe toată. Și să aștepți 40 de zile și să vezi ce-o fi.
Și așa a făcut femeia. Doar că până seara când să-i vină bărbatul de la coasă copilul de vreo 7-8 anișori a rupt un colț din pâinea aceea cu blesteme. A trecut așa o vreme și părea că nimic nu era să se întâmple. Și, exact când să se împlinească cele 40 de zile tatăl a plecat la lutărie să sape și să aducă ceva lut pentru cârpit grajdul. Băiatul după el, ca orice zgâtie curioasă. În ziua aceea malul lutăriei s-a surpat și i-a înghițit pe amândoi. A fost jale mare, satul vorbea. Iar peste mormântul celor doi văduva a aruncat un blestem pentru străbunica mea Cloe:
-” Pentru ce a făcut așa să aibă parte de copiii ei cum am avut și eu parte de băiatul meu. Ea și șapte neamuri ce-or veni după ea să nu se mai odihnească. Și de dragoste tot neamul ei să aibă parte tot așa cum am avut eu. Și să-i putrezească mâinile blestematei cu care a descântat, mai înainte să-i putrezească inima. Aia să rămână mereu în piept și să o doară cum și pe mine mă doare. Blestem pe neamurile neamurilor ei. Blestem.”
Nu au luat-o în seamă, erau vorbe spuse din durere de mamă. Și nimeni nu o credea pe Cloe în stare de farmece și vrăji atât de grele. Dar Cloe nu a mai vrut să descânte din acea zi. Cine-i bătea la poartă spunea:
-Eu nu mai am nici o putere. Du-te unde știi!
După nici un an a venit războiul. Al doilea. Lumea avea alte griji. Cei doi băieți au plecat unul după altul pe front, lăsându-și nevestele și pruncii abia născuți acasă. Nu s-a mai întors nici unul. Băieții lor au murit amândoi de mici. De boli, de foamete, nimeni nu mai știe astăzi. Se murea mult în vremurile alea, era aproape o normalitate. Așa s-a făcut că mama a rămas singura descendentă, copilărind în anii tulburi ai mijlocului de veac, călare pe două epoci, una înăbușită cu cruzime, cealaltă nedefinită. Dar mama mea rămăsese, toți bărbații muriseră, tineri ori în floarea vârstei sau aproape bătrâni. Doar mama mea mai trăia și moștenise, singura, pletele negre ale străbunicii Cloe. Bunicul meu nu a fost luat în război dar a murit câțiva ani mai târziu, închis pentru că avea pământ prea mult și câteva vite în plus. Bunica nu s-a mai recăsătorit, deși era încă tânără și viața ei de femeie aproape nici nu se consumase. Îi trecuse vremea, zicea, poate pentru sufletul ei venise sfârșitul a toate și a tot, ce știu eu, după atâta amar de ani? Nu erau vremuri în care să te mai gândești la dragoste. Era un lux nepermis. Nu știu. Așa îmi imaginez eu acum că trebuie să fi fost în acele timpuri. Nimeni nu spunea ceva cu glas tare dar toți se gândeau că numai și numai blestemul era la mijloc și o învinuiau pe străbunica mea Cloe de pactul cu Divolul. Pentru bunica toată lumea ei rămăsese mama mea pe care mai că nu o lăsa să iasă din casă de parcă zidurile o puteau feri cumva de blestemul aruncat peste familia noastră. Bunicii, femeie simplă și neștiutoare de carte dar bună credincioasă, îi era frică. O ducea pe mama la biserică și o împărtășea și-i dădea în fiecare dimineață aghiazmă. Așa, ca un antidot, de frică să nu vină și peste mama cine știe ce necaz sau chiar moartea. Nu au venit nici una, nici alta, a venit doar tata și a luat-o la el acasă, în oraș, cu zestre, cu alai, după datină. S-a născut Mona. Apoi, când a venit pe lume Sandu, cu boala lui curioasă, lumea spune că de atunci străbunica Cloe nu a mai scos un cuvânt. Stătea mută și se uita la cer. Mânca doar ce primea de pomană și din ce-i ducea mama sau bunica, la două-trei zile, cum puteau și ele. În vara lui 58, străbunica s-ar fi dus într-o bună dimineață, nici nu se iviseră zorile bine, și s-a înecat în Siret. Au căutat-o timp de trei zile și când au găsit-o după o trudă ce părea fără folos, trupul ei zăcea între smârcuri, mâinile rămase încă în ape îi erau într-adevăr fără pic de carne, doar oase, iar restul era umflată ca un balon. Au înghesuit-o într-un coșciug și au îngropat-o la marginea cimitirului, defapt dincolo de el, ca pe un câine, preotul abia de-a citit o rugăciune spre iertarea păcatelor ei și nu au dus-o nici măcar în biserică. Și azi mormântul ei se mai vede printre buruieni, a fost încetul cu încetul înconjurat de alte morminte ale unor oameni cumsecade, căci lumea moare, anii se duc rând pe rând, fiecare an cu recolta lui de morți. Iar pământul e același. Chiar și azi cine trece pe acolo spune despre străbunica mea Cloe:
-Aici e îngropată o strigoaica!
Povești. Lumea vorbește. În copilărie, o vreme, când în vacanța de vară stăteam pe la bunica, eram îngrozită de orice trosnete și orice chițcăit de șoarece. Nu dormeam singură nici în ruptul capului de frica strigoaicei, căci nu numai lumea mare dar și copiii vorbesc! Apoi am crescut, totul mi s-a părut o ciudățenie scornită de oameni simpli și fără educație. La țară senzaționalul și-l creează oamenii, sătui de monotonia zilelor lor.
Prima oară în viață când m-am gândit serios la Cloe și la blestemul ei a fost atunci când l-am născut pe Tom și când celălalt băiat a murit. Fără nume. Și iarăși nu am cum să nu mă gândesc la mama și la fratele meu de care nu a avut parte, și la toată tragedia familiei noastre din generație în generație, în care bărbații parcă nu-și mai găseau loc. Mă gândesc uneori la mine, cum dragostea bărbaților m-a ocolit mereu, mereu, și uite-mă singură în mijlocul vieții. Acum fără Tom lângă mine, parcă și mai singură. Doar Mona se pare că a scăpat. A plecat departe de aici, la sute de kilometri blestemul morților nu mai are putere s-o ajungă, așa zicea ea și așa cred și eu de o vreme încoace tot mai des, că doar fugind poți să scapi. Eu de ce am rămas? De ce nu am fugit? Poate pentru că multă vreme nu am crezut niciodată în povestea asta , mi-am tot spus: coincidențe. Sunt o femeie intelectuală, rațională. Lumea vorbește ce vrea. Nu există farmece, nu există vrăjitoare, nu există blesteme.
Și totuși. Ei, și ce? Tom a băut votcă. Și s-a pilit. Și i-a fost rău. Nu e nici prima și nici ultima oară. Ei, și ce? Experimentează. Învață să evalueze, să discearnă, să trăiască, să îl doară, să se bucure. Asta e viața. Ei, și ce? Încă mai sper că se va întoarce acasă. Undeva, în adâncul meu există mereu o dorință ca el să eșueze acolo și să se întoarcă acasă. Undeva, în adâncul meu, la fel de mult îmi doresc ca el să rămână veșnic pe alte ținuturi. Acolo blestemul străbunicii Cloe nu-l va ajunge, simt eu asta.