dimineața se împrăștie în prea multe schije care nimeresc aiurea în gândurile noastre. pe coridor M își ferește privirea. o văd atât de subțire, minusculă între pereții memoriei. ceva i-a răpit amintirea despre lume. sau i-a lăsat amintirile și i-a răpit chiar lumea.

e greu de spus până unde se poate ajunge împingând cadrul imens de metal. nu-i așa? mă întreabă întruna strecurându-și privirea pe sub ușa de ceață dintre noi. nu-i așa?

nu pot să o mint. tac. și tăcerea mi se înșurubează în creier, apoi în carne, în uter. o nasc pe M de o mie de ori. zbier și mă rog să se ridice întunericul. ea mă privește dintre fiare. fiul ei de trei ani ține minte perfect că M e mama lui. ea știe doar că e o mamă fără istorie.

memoria ei e tot mai mult o mlaștină care o înghite.

rămân afară și-i arunc strigătul meu ca o frânghie de foc. o strig pe toate numele ei pierdute. mă aude, știu sigur, pentru că-i văd mâinile încleștându-se pe mânerele cauciucate în timp ce pașii i se împleticesc sub panica mută.

nici măcar în gând nu-i vorbesc despre viitor. M simte că mă ascund printre cuvinte și tăceri penibile. acum e uriașă, ocupă coridorul, întregul spital, umple întreaga lume cu ea, cea fără trecut, cea de mâine. nu-i așa?