Ai lui Secure locuiau la marginea satului, spre pădure. Izolați, singuratici, parcă izlazul lângă care își încropiseră gospodăria a impregnat în toți ai lor tăcerea, sărăcia comunicării, vorbitul în sine mai ales.
Nu îi chema Secure; numele lor de familie era altul; unul dintre cele mai respectate din comună. Porecla li s-a tras de la străbunul lor, Gheorghe Bordaș, om umblat prin lume, cu carte și cu înțelepciune, om înalt și vânjos ca un arbore.
De fapt el s-a așezat întâi la capătul de miazănoapte al satului, încă înainte de România Mare, pe la începutul secolului douazeci.
Scump la vorbă, încet în mișcări, Gheorghe cobora în sat purtând în tot deauna o toporișcă pe brațul stâng. Agățată de antebraț, coada îi atârna până la genunchi și în mers se lovea ritmic de piciorul încălțat cu cizma cu tureac înalt producând un sunet caracteristic, de piele atinsă de lemn.
Singurele ocazii în care Gheorghe nu purta toporișca la el erau duminicile când mergea la biserică alături de toți ai sai și mai apoi, după război, în zilele când era convocat la postul de miliție, în numerosele anchete care i s-au montat de noua orânduire de stat, ca unui chiabur și „dușman de clasă”, cum era considerat.
Dar asta se va întâmpla mult mai târziu.
Secure se oprea la cârciumă, intra liniștit și comanda un ”deț de pălincă” pe care îl bea încet, cu înghițituri mici ștergându-și gura cu dosul palmei după fiecare încercare.
Niciodată nu intra primul în vorbă, nu deschidea nici o discuție, nu se amesteca în discuțiile altora, numeroase adesea și încrucișate între diferitele persoane așezate pe la mese.
Sala era înghesuită, întunecată și plină cu fum de la țigările din tabac de proastă calitate, învârtite în hârtie de ziar, pe care le fumau cei mai mulți. Gheorghe nu fuma dar nici nu se părea că fumul gros și puturos i-ar fi provocat vre-o neplăcere. Nu protesta și-și vedea liniștit de paharul lui.
Când era întrebat ceva de câte vre-unul și era destul de des provocat la discuții, răspundea calm, numărându-și parcă vorbele; în tot deauna la obiect și plin de conținut și de respect față de cel cu care vorbea. Rareori nu era capabil de un răspuns și atunci recunoștea cu modestie, onest.
Tot timpul, toporișca stătea agățată pe antebrațul stăpânului; niciodată Gheorghe nu ar fi asezat-o pe masă in fața lui, lângă paharul ce se golea încet.
Aproape de fiecare dată comanda și al doilea rând, pe care continua să-l soarbă tăcut, în același ritm molatec.
După ce termina de băut se ridica încet, plătea și cu pălăria ridicată cu mâna dreaptă, spunea simplu: „Seara bună!”
Faima securii lui Gheorghe Bordaș constituia pentru noi copiii, unul dintre acele mituri pe care doar în poveștile cu Făt Frumos le mai întâlniserăm.
Badea Secure știa să arunce toporișca sa la punct fix și să-i înfigă lama ascuțită ca briciul exact în mijlocul trunchiului unui arbore sau direct în semnul ales să fie lovit, de la o distanță de cel puțin cincisprezece- douăzeci de pași.
Într-o toamnă târzie fiind dus după lemne cu căruța cu caii săi vestiți, badea Gheorghe s-a îăntâlnit cu ursul. Era, de fapt, o ursoaică mare, puternică, împreună cu cei doi pui ai săi, ajunși mărișori de acum, in octombrie sau noiembrie.
Speriată de prezența omului, peste care a dat pe neașteptate, ursoaica s-a repezit mârâind furioasă și a început să-l alerge pe Gheorghe. El nu și-a pierdut cumpătul. S-a ferit în spatele unor arbori mai groși și a apucat securea de coada scurtă. La momentul potrivit a aruncat-o în felul doar de el știut, spre atacantul dezlănțuit. Nu și-a greșit ținta. Securea s-a dus învârtindu-se și s-a înfipt adânc în fruntea ursoaicei, exact între ochi. Fiara s-a oprit un moment și scoțând un ultim urlet, poate ca un semnal de alarmă destinat puilor care alergau și ei după mama lor, a căzut răpusă pe patul de frunze proaspăt căzute pe pământul îmbibat de ploile toamnei.
Mai impresionantă a fost povestea cu taurul comunal, mai ales pentru faptul că i-au fost martori aproape toți oamenii din sat.
Taurul comunal era îngrijit în gospodăria familiei Pop. Exemplar excepțional cântărind peste șase sute de kilograme, taurul Vereș a fost mușcat într-o primăvară de un câine turbat. Nimeni nu a știut. Câinele a fost omorât dar după scurtă vreme taurul a dat semne de agitație și a început să manifeste semnele caracteristice turbării. Scos din grajd pentru verificare, taurul furios s-a zmuls din mâinile îngrijitorului, cu tot cu belciugul din nas și cu tija de manipulare și a pornit în goană pe ulițele satului, pline cu oameni în seara aceea de dinaintea Paștelui.
Vestea evadării periculosului animal s-a răspândit repede prin sat. Cineva a intrat în crâșmă și a comunicat-o cu voce tare; tipul era speriat de moarte.
Gheorghe Bordaș și-a lăsat paharul cu restul de pălincă pe masă și a ieșit în stradă cu toporișca pe braț. Peste vre-o jumătate de oră, se întuneca deja, taurul a apărut coborând vijelios din deal, pe ulița principală. Gheorghe s-a plasat în mijlocul drumului și când taurul s-a apropiat suficient, în plină alergare, a aruncat securea. Taurul a continuat să fugă, în virtutea inerției poate și a căzut după zece- douăzeci de pași. Securea îi intrase în frunte, între coarne și a rămas înțepenită acolo și după ce taurul a căzut în praful drumului.
Gheorghe s-a apropiat calm de biata victimă, a apucat toporișca de coadă și a zmuls-o dintre oasele frunții bovinei răpuse. Sângele a început să țâșnească abia după ce Gheorghe și-a scos securea din locul în care se înfipsese.
S-a întors în crâșmă, și-a terminat de băut pălinca din pahar și s-a retras tăcut și modest, ca de obicei.
Dar poveștile cu securea lui Gheorghe erau multe și toate veneau să țeasă o pânză de respect misterios și de admirație deschisă în același timp în jurul omului și a securii sale.
Badea Gheorghe nu a făcut niciodată caz de faptele sale.
Tăcută și mândră ca stăpânul ei, blana ursoaicei uriașe ucise de îndemânaticul Gheorghe Bordaș stătea mărturie și ornament în același timp, pe peretele camerei mari din casa de la marginea satului, spre pădure.
Când l-am cunoscut, prin 1946, badea Gheorghe, „Secure”, era un bătrân alb, la peste șaptezeci de ani. Continua să coboare în sat purtând mereu pe braț binecunoscuta lui secure dar de băut nu mai bea nici o dată și cel de al doilea „deț”. Ba mai mult, de la o vreme comanda doar jumătate din măsura cu care se trata înainte. Era la fel de sobru, mai scăzuse la trup iar ochii îi erau mereu umezi și inroșiți sub pleoapele cu genele încărunțite și ele.
Prin 1954, la peste optzeci de ani, a murit subit când a aflat că cei doi fii ai săi au fost obligați să accepte să se înscrie în gospodăria colectivă, fapt pe care bătrânul îl refuzase categoric ani la rând. După cinci ani de cote și impozite insuportabile, după repetate percheziții polițienești în căutarea de presupuse arme ascunse în gospodăriile lor izolate, tinerii au cedat și au decis să se înscrie.
I-au comunicat și tatălui lor decizia la care au fost constrânși să recurgă dar bătrânul, cu sufletul amar și revoltat, poate pentru prima oară în viață, nu a mai apucat să-și vadă pământul cedat colectivei.
Nu i-am mai văzut pe ai lui Secure de foarte mulți ani. Am fost coleg cu nepotul bătrânului Gheorghe, Aurel Bordaș, în anii de „primară”; chiar până într-a șaptea Apoi am plecat, fiecare la școli diferite, în diferite orașe.
De curând, la o întrunire de familie cu ocazia sărbătorilor de Paști în casa unui nepot care locuiește într-un orășel cochet la sud de Los Angeles, l-m întâlnit pe Aurel Bordaș, consăteanul și colegul de școală. Era și el bătrân de acuma.
Ne-am bucurat din suflet pentru revedere și am pertecut câteva ore extrem de plăcute amintindu-ne de trecut și povestindu-ne fiecare întâmplările prin care ne-a purtat viața de când ne-am despărțit, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă.
Am aflat astfel că Aurel a lucrat aproape întreaga viață la circ. A facut o lungă ucenicie la un circ în București apoi, după o călătorie prin Europa nu s-a mai întors în țară și a ajuns să lucreze mulți ani în America. Era pensionar acum.
Vorbea tot rar și așezat, așa cum mi-l aminteam, ca dintr-un vis de demult, pe bunicul său. Cărunt și puțin aplecat, nepotul aducea destul de bine cu badea Gheorghe „Secure”.
„Și ce făceai tu la circ, măi frate?”
„Păi ce să fac? Toată viața am executat spectacolul de aruncare a cuțitelor la panoul în fața căruia era postat un om; de obicei era soția mea, Dumnezeu s-o ierte!”
„Îmi pare rău, Aurele. Doamne iart-o! Dar cum ai reușit să te menții atâta timp pe o piață atât de severă cum este aceasta de aici?”
„Să-ți spun drept, am fost destul de bun. Nu am avut nici o dată, nici un accident iar spectatorii erau încântați de spectacolul nostru. Mai ales copiii. Că uite, noi nu am avut parte.”
„Ce păcat! Þi-ar fi stat bine acum cu câțiva nepoți în jurul tău.”
„Asta așa e. N-a vrut Dumnezeu și uite, sunt singur acum.”
M-am decis să schimb subiectul. Discuția despre ai săi îl întristase pe Aurel.
„Și până când ai lucrat la spectacolul acela?”
„ Am practicat până acum cinci ani. Am avut o alta parteneră, tânără și cam neliniștită. Mereu îmi făcea probleme că se tot mișca la panou și riscul era mare. Mai ales la faza finală, când aruncam securea cu bandajul pe ochi. Atunci nu se admitea nici un tremurat măcar și dac-am văzut că nu se poate stăpâni, am renunțat eu; m-am retras la pensie. De fapt și mâna mea slăbise, nu mai aveam în ea siguranța de dinainte. Chiar și ochii incepuseră să mă supere și vezi tu, nu puteai lucra cu ochelari la spectacolul acela care și așa era destul de impresionant.”
„Cum aruncai securea? Nu aruncai cuțitele la panou?”
„Ba da, măi frate! Dar spectacolul se încheia cu aruncarea securii care se înfigea în panou la mai puțin de un țol deasupra creștetului partenerei. Lovitura finală era însoțită de un zgomot asurzitor, produs în regie în momentul atingerii panoului cu lama lată a securii.”

Dan David, Los Angeles, 04-20-2004.