Știu că orice drum de pe lumea asta vine de undeva și se duce undeva. drumul nostru pare să vină de nicăieri și se duce către nicăieri. trebuie să-ți spun că am început să văd drumurile altfel, să văd viața altfel, s-o judec altfel. de aceea sunt singură. visele mele le-am pierdut unul câte unul. acum am început să le caut din nou ca pe niște comori amenințate să dispară într-o altă lume. mă întreb de ce nu pot păstra un vis toată viața. mă găsesc pe un drum unde indicatoarele lipsesc. nu mă recunosc și nu reușesc să mă orientez. e un drum pe care eu l-am ales, croit pentru sufletul meu, un drum pe care nu circulă nimeni în afară de mine. ar fi trebuit să mă opresc aici, să știu că există acest drum și să mă ascund pământ și piatră într-o jertfă de fluturi. te-aș întreba câtă lumină mi-ai putea dărui acum, apoi, ți-aș spune că dragostea e ca o hartă din timpul războiului, atunci când o ai nu-ți mai foame, nu-ți mai e sete și începi s-o împăturești cât să încapă într-o geantă de voiaj mică, cât să o poți ascunde în adâncul inimii. auzi sunete ciudate în jurul tău și îți simți buzele uscate și aspre de parcă ar fi fost bătute o viață întreagă de vânt. nici nu te mai interesează dacă se mai întâmplă ceva pe lumea asta. faci câțiva pași și te oprești, constați că poate nu ești pământean, ți se pare că apar îngeri care păzesc drumul, te simți rătăcit… apare un bătrân care îți arată calea, privești harta și nici pomeneală de acel capăt de drum. nu vezi nici o urmă, ai face cale întoarsă. te gândești că ar fi bine dacă ai vedea un copac să alergi până la el și să te rezemi de el, simți cum teama îți inundă toată ființa. e o prăbușire lentă, amețitoare, porți doar în ochi imaginea din inimă, toată inima… apare un zid imens în fața ta, capătă forma unei arcade și se transformă într-un orificiu mare, rotund. te ridici de jos încet și te gândești la ceea ce se întâmplă, nu mai înțelegi nimic. te simți ca după un duș fierbinte și urmează doar să-ți storci hainele. privești înainte ca și cum ar fi un drum pierdut. aștepți un miracol, ceva, ceva să se întâmple… auzi cum se rostogolesc pietre deasupra ta, îți amorțește brațul stâng, te înfiori. e pustiu și e liniște, o liniște grea, încărcată de îndoieli și de oboseală. te lași moale cu ochii închiși. alte legi acționează asupra ta, asupra materiei. constați că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. simți dragostea. dragostea ca un drum… ești obsedată, bolnavă, până la nebunie… te cuprinde o sete dintr-o dată, o sete animalică absurdă… realizezi că ești la capătul puterilor, te răsucești, te ridici năucită. stai în picioare. ești pe picioarele tale, te dai trei patru pași înapoi ca și cum ai avea în față un dușman periculos. vezi drumul plin de păianjeni care țes plase de argint de la un capăt la altul. apare El, într-o singură clipire de aripi. fără să se grăbească merge în aceeași direcție cu tine, are ciudata senzație că a mai fost pe acolo. se uită când la stânga când la dreapta. se oprește lângă Ea ca lângă un monument, o cercetează, o atinge cu mișcări domoale, o pipăie cu amândouă mâinile, se uită din nou împrejur, are buzele uscate și ar vrea să îi spună că știe…. încotro curge… liniștea…. drumul e la locul lui. îl are fiecare în inimă. e un drum pietruit, nu se vede nici o urmă. El știe că urmele inimilor nu se văd… ei îi era teamă că nu o să găsească acest drum, se gândește că ar fi rătăcit amândoi cine știe pe unde… se gândește că poate ar fi mai bine să se strecoare… dincolo… pentru că drumul acesta va rămâne mereu acolo, la ea în inimă… l-ar fi întrebat… “vrei săăăăă…..?”….. “cum săăăăă?.......”.
nu îl mai întreabă nimic. (ar vrea să meargă înainte. apariția acestui drum este pentru ea prima dovadă materială a existenței dragostei. de acum, simte că nu o mai amenință nici un pericol.) merge înainte… se întreabă dacă pe drumul acesta va ajunge….acasă….