Abia după Bunavestire a aflat moș Aușu că banii pe care îi depusese la bancă s-ar fi prăpădit… adică nu-i mai putea retrage. Era cu câteva zile înainte de scadența dobânzii la trei luni când l-a oprit tam-nisam nea Ghiocel, chiar în colțul maidanului unde se antrenau cavaleriștii.
- Ai ceva bani la bancă? a zis Ghiocel.
- Am… ceva, a răspuns Aușu surprins de precizia întrebării.
- Unde?
- La popi.
Ghiocel a privit cu băgare de seamă în jur și a șuierat: „Cacă-te pe ei”.
- Păi cum? a rămas să întrebe moș Aușu în urma vecinului, simțind cum îl năpădește sudoarea.
Cât a putut, s-a grăbit către filiala băncii fără să mai ia autobuzul, măcar că erau patru stații până acolo. De departe a văzut mulțimea strânsă în stradă și vociferând către vitrinele fumurii ce reflectau vânzoleala deponenților. Pe ușa monumentală era un afiș care explica oamenilor că își vor putea recupera banii în timp, parțial, cu anumite condiții. După spusele îndârjiților banii erau duși, furați, risipiți, dar nu oricum, fiindcă unii și-i retrăseseră din vreme, pe când alții dispăruseră după ce depuseseră sume grase în străinătate.
Sub portalul unei case de peste drum un avocat strângea procuri și împărțea formulare pentru reclamații la judecătorie, toate contra unei mici taxe, adăuga el, în vederea declanșării unei acțiuni legale cu sută la sută reușită. Mai încolo era un lider care flutura o listă cu semnături în virtutea căreia voia să meargă la București să sensibilizeze guvernul, parlamentul, ba chiar președinția, fiindcă oricum nu mai avea ce pierde, dar înainte de asta le-o va zice el „câteva ca să-i trezească și să le dea oamenilor banii înapoi”. La capătul străzii staționa o dubă înconjurată de jandarmi; șeful lor anunțase prin portavoce că, deși înțelege perfect starea de fapt, manifestația era neautorizată și turbulenții vor suporta consecințele, după care se așezase pe bancheta mașinii, în așteptare.
Moș Aușu nu avea vreun act la el, ca să se scrie pe liste, așa că, năucit de strigăte, porni într-un târziu înapoi prefirând în gând socotelile casei, bazate pe dobânzile bancare: „semănatul zarzavatului și porumbului… după Paști, repararea acoperișului… impozitele… lemne de foc…” cum le orânduise. În dreptul casei sale a deschis mecanic portița, a împins cu piciorul câinele care se gudura pe cărare și s-a dus drept în camera mare; de sub teancul de prosoape din dulap a scos punga de plastic cu carnetul de depunător și a privit prostit cifrele rubricilor.
- Stai, Panaite, ascuns, i-a zis Păuna dând peste el. Ce faci, socoți dobânda?
- Am pierdut banii.
- Doamne, țucu-ți picioarele, ce vorbești mă acolo? Cum i-ai pierdut?! De ce i-ai scos, așa am vorbit?… Ce-ai făcut cu ei?
- Zice-se că banca s-a închis, am fost eu în centru.
- Cum să se închidă, doar e bancă garantată, au zis toți domnii de acolo și la reclame au zis… numai clădirea lor cât costă… Mai du-te o dată, vezi, întreabă… am rămas fără un ban că pensia… Doamne, nu mă lăsa! Sting aragazul și mă duc la biserică, trebuie să aflu ceva!
Căinându-se, nevasta a ieșit; bărbatul a pus buletinul lângă carnet, a învelit punga și a îndesat pachetul în buzunarul interior al hainei, apoi a zorit către filiala băncii. Când a ajuns a contemplat strada pustie, presărată cu hârtii și recipiente goale din plastic, până un trecător l-a îndrumat către prefectură. Acolo jandarmul din gheretă l-a trimis la poliție, în poarta căreia i s-a spus să vină peste câteva zile, când vor fi gata formularele pentru reclamații, sau să depună plângere la judecătorie.
Seara, frânt de oboseală, moș Aușu i-a mărturisit soției că nu reușise nimic concret; nici ea nu aflase mare lucru prin vecini. Au pornit televizorul să vadă știrile, care s-au vădit rele: tot felul de oameni, ba spunând că așa le trebuie exploatatorilor, ba cerând statului să plătească, manifestații, oameni disperați care ziceau că-și dau foc sau fac greva foamei. La radio au auzit reportaje, bruiate de strigăte și amenințări, luate din mai multe localități.
- Iacătă ce fac alții și noi stăm, a zis Păuna. Doamne ține-mă, că și eu aș da foc la hoții aceia! Să te duci, Panaite, să faci reclamații, ceva tot trebuie să ne dea!
- N-au formulare!
- Bată-i Dumnezeu cu tot cu formulare, că atunci când e să-ți ia ceva au o mulțime! Tu scrie numai, că rămânem altminteri datori… și așa n-am luat medicamente… nu vezi?!
Miercuri și joi a tot umblat moș Aușu pentru a face oarece. La filiala băncii, unde se anunțase că mai dau câte ceva, se puseseră sigilii. Undeva se auzise că încă manifestează păgubiții, dar era doar un zvon; la poliție îi ziseseră să depună o cerere cu datele carnetului de depunător și-i dăduseră un număr de înregistrare; la judecătorie plătise un formular de plângere și primise iar un număr. Știrile de la televizor, în schimb, arătau că păgubașii se organizaseră, ajunseseră la instituțiile din capitală și cereau despăgubiri, aveau documente edificatoare: statul trebuia să se implice. Feluriți politicieni apăreau și promiteau că „vor face tot ce le stătea în putință”.
Marțea cealaltă l-a oprit pe bătrân unul de-ai lui Viorel, probabil era de-al lui Viorel, că toți aceia aveau ochi alunecoși; pasămite aflase de necaz.
- Am auzit de problema cu banii.
- Și ce dacă?
- Ai epuizat toate posibilitățile?
- Toate, a recunoscut moș Aușu.
- Avem noi o soluție.
- Ce soluție? Ce noi?
- Vino sâmbătă dimineață la sediu, la domnul Smărcău, pe strada Răsăritului; așa, pe la zece; n-o să-ți pară rău.
- Iete, na! a îngânat bătrânul în urma binevoitorului.
Acasă lucrurile au căpătat însă altă perspectivă: de la bancă – nici o nădejde, de la stat nici atâta… iar biserica nu se amesteca. Reclamațiile, protestele nu aduseseră nimic. Dacă nu făceau ceva, rămâneau caliciți de tot, așa că puteau măcar să vadă ce le oferea noua propunere.
De multă vreme comuna liberă devenise suburbie dar își păstrase casele scunde și grădinile, dislocate când și când prin blocuri P+4 unde se aciua mâna de lucru a zonelor industrializate; în ultimii ani fusese însă năpădită de felurite construcții – prăvălioare, birturi, buticuri. Îndărătul cocioabelor se înălțau vile bizantine și cupole mate – angroul turcesc, zicea lumea, antrepozitul chinezesc, bazarul arăbesc, la care duceau ganguri întortochiate înțesate cu pancarte, așa că soții Aușu abia se descurcară, măcar că erau de-ai locului, să dea în strada Răsăritului.
- Aia trebuie să fie, zise Păuna, mai ageră.
Pe frontonul unei case familiale se întindea un panou mare pe care scria „SEDIU” și câteva inițiale încadrate cu flori pictate. Intrarea impunătoare, cu trepte și coloane din marmură, era străjuită de doi inși în uniforme însă poarta curții laterale era deschisă și se vedeau tot felul de oameni înăuntru, astfel că perechea o luă într-acolo iscodind vecinătatea. Avea ce să audă – de certificate de proprietate, jocuri de întrajutorare, locuințe revendicate de falși posesori, de escroci cu legitimații autentice… Felurite exclamații punctau grupurile vremelnice; doar într-un ungher, către băncile din marginea gardului, un grup de răzeși se aținea neclintit.
- Ai venit?! l-a tras deodată de mânecă al lui Viorel pe moș Aușu. Formulare ați luat? Uite acolo, la casierie, hai că s-au strâns cei cu probleme bancare!
Adevărat, se făcuse coadă la veranda casei, unde oamenii plăteau – o sumă modică, zicea casierul distribuitor – niște imprimate ce urmau să fie completate înăuntru fiindcă solicitatorii erau dirijați să intre către ceea ce fusese o anexă a casei, amenajată ca sală de conferințe cu șiruri de scaune și podium înconjurat de draperii. Oamenii de ordine mânau cu deferență publicul să ocupe locurile și închiseră în cele din urmă intrarea, după care puseră scaune pe podium și un pupitru cu microfon. Aplauze întâmpinară grupul de persoane în costume uniforme, dintre care se detașă un vorbitor.
- Stimați cetățeni și depunători, detunară difuzoarele, avem onoarea de a-l avea în mijlocul nostru pe domnul Smărcău, lider incontestabil al Adevăratei Iluminări ce trebuie să ne conducă societatea pe drumul prosperității. În numele dumneavoastră, îl rog să ia cuvântul!
- Doamne apără, șușoti Păuna, fain bărbat.
Într-adevăr, liderul arăta sclipitor, așa cum venise la marginea tribunei, scăldat în aplauze și urale.
- Societatea noastră are nevoie de cinste și ordine, tună domnul Smărcău. Temelia trebuie durată pe principii sănătoase, care să înalțe adevărații conducători spre binele obștei! Această inițiativă pornește de la gruparea noastră dinamică, activă, capabilă să unească toate resursele umane și să le redea poziția socială! Noi nu vom precupeți niciodată ceea ce ar putea aduce atingere demnității naționale! Niciodată!
Chiar atunci se iscă un freamăt pe o latură a podiumului și dintre draperii țâșniră doi paznici cu un ins ponosit ce se bălăbănea imobilizat.
- Să trăiți, zise unul din paznici. L-am adus! Casierul băncii!
Un icnet agită mulțimea.
- …tu-ți închinarea! zbieră un privitor sărind de pe scaun ca să se năpustească înspre noul venit. La oase!
- Se va face dreptate! strigă domnul Smărcău repezindu-se în fața podiumului cu pumnii ridicați, să înfrunte mulțimea îndărătnică. Fiți fără grijă! Așezați-vă! Unicul nostru țel este de a proteja adepții pe calea Adevăratei Iluminări!
Între timp paznicii cu prada lor dispărură după draperii iar oamenii de ordine poftiră oamenii să se așeze, să vadă ce avea de gând liderul pe care aplauzele însoțitorilor îl țineau în așteptare. Un răcnet se ridică dindărătul scenei:
- Aoleo, mânca-ți-aș! Nu da! De ce dai la gioale!? Aoo! Aoo!
- Iată, izbucni domnul Smărcău, o sancțiune exemplară! Așa vom proceda cu toți trădătorii, dacă voi avea adeziunile voastre! Să fie limpede că purtăm steagul dreptății!
Înfrigurați, spectatorii începură să completeze formularele sub îndrumarea zeloasă a oamenilor în uniforme și să le depună la prezidiu pe măsură ce ieșeau, pe o ușă opusă intrării. „Semnați adeziunile, se auzeau voci de pretutindeni, amestecate cu vaietele ce încă răsunau îndărătul draperiilor. În numele Adevăratei Iluminări… semnați adeziunile!”.