poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-24 | |
Era extrem de frumoasă sau, cel puțin, așa o văd în amintirile mele despre ea. Avea cu siguranță ochi superbi și știu asta fiindcă nu era numai părerea mea. Ochii ei ascundeau, în spatele unei angelice sfieli, o diavolească poftă de a devora noi senzații. Dincolo de strălucirea lor se afla totuși o durere, o fractură sufletească pe care nu reușea să o ascundă decât fiind foarte frumoasă fizic. Dacă nu o priveai foarte atent, puteai să observi asemenea detalii, în schimb, dacă erai concentrat în a te uita la ea, deja erai prins în jocul seductiei, iar asta te făcea să scapi esențialul. Dacă eram îndragostit de ea? Bineînțeles. Dar ăsta era un detaliu, la urma urmelor. Sonia. Numele ei venea din italiană, de la verbul “a visa”. Autoironia soartei!
Îi priveam mișcările de felină, dar nu mă lăsam prins. Stiam că își înfrânează o durere care merge din străfundul sufletului ei întortocheat, până în planul carnal. O văzusem o singură dată plângând. În loc să o compătimesc, să mă apropii sau să încerc să profit de momentul ei de slăbiciune, eu remarcasem, straniu și prostesc în acelasi timp, forma perfectă a lacrimilor ei, strălucirea ochilor umezi, jocul de umbre și lumini care-i contura chipul, felul în care degetele i se împreunaseră într-un soi de rugăciune păgână și modul în care curentul îi mișca usor o șuvită de păr. În lacrimile ei erau trădări instinctuale, dezamăgiri mântuitoare, rupturi ale membranei sufletești, crevase ale fostelor vise, cadavre de dorinte, idealuri osificate, înșelăciuni ascunse, trăiri carbonizate. O parte din mine ar fi vrut să răscumpere fiecare suspin, însă cealaltă parte admira pur și simplu aceste suspine. Eram condamnat să văd frumusețea în fiecare detaliu al ei. Din punctul meu de vedere, ea suspina perfect. O clipă nu mi-a trecut prin minte că aș putea fi bănuit de vreo perversiune; nu mă bucura suferința ei, ci admiram totul la ea, atât. Acolo se întampla ceva esențial și ochiul meu era pietrificat în detalii. Disprețuiam momentele când umbra vanității își proiecta strălucirea stigmatizantă pe fața ei. Își trecea mâna prin păr, privea cu coada ochiului, zâmbea studiat. Stia ca fascinează. Cămara mea sufletească unde dormea Rodion Romanovici Raskolnikov era zgâlțâită puternic de amestecul ăsta de frumusețe extremă și fanfaronadă ieftină. Nimic mai diabolic decât o femeie atrăgătoare conștientă de propriile sale arme! Mă fulgera cu privirea. Apoi nu-mi dădea nici o atenție. După care ma umilea, uitându-se la mine ca la o combinație între un cerșetor și un gândac de bucătărie. Și totuși eu vedeam în spatele prefăcutei sale repulsii un imens gol sufletesc, gândindu-mă ce anume pe lumea asta l-ar putea umple vreodată. În noaptea aceea n-am închis ochii. Avusesem revelația că această nepământeană frumusețe era condamnată la moarte. Avea sa ajungă o babă zbarcită, surdă și ursuză. Avea să-și piardă limpezimea ochilor și lucirea selenară a pielii avea să dispară. Ce coșmar! Revolta mea era contra lui Dumnezeu, contra jocului fără inimă al vietii și al morții, al așa-zisei lupte dintre Bine cu “b” mare și Rău, cu un “r” și mai mare. Nu, nu aveam cum să las să se întample asta, nu puteam! Rodea nu e Dumnezeu; Rodea are compasiune. Visasem că o ucid cu lovituri de topor, spunându-i că fac asta ca să o protejez, că e pentru binele ei. Dar nu, nu era Lizaveta Ivanovna să cadă victima inocentă a unei minți împăienjenite. Toporul lui Rodea va rămâne acolo unde este, îngropat în negura unui trecut nesigur. Nici măcar nu mai știam dacă Lizaveta existase cu adevărat sau dacă nu cumva visasem totul. În dimineața aceea m-am tăiat pe neașteptate când mă bărbieream. Lesne de înțeles de ce, în loc să fiu atent, eu mă gandeam la ea. Am avut din nou o reacție stranie. Am privit briciul însângerat, amintindu-mi de…Am închis ochii, strângându-i cu o putere de care nu mă mai credeam in stare. Nu știu de ce, m-am pomenit spunând: “Doamne, să nu fie un semn!” Pe vremea aceea, eram ateu. Un ateu nu crede în vreo divinitate și cu atat mai puțin în semne. Simțeam că-mi pierd controlul, că o iau razna și probabil nu eram foarte departe de adevăr. Am ieșit din casă. Ateul nu citește ziare, deoarece nu crede că adevărul ar putea veni dintr-o nenorocită de foaie îngălbenita de hârtie. Și totuși...N-aș putea să explic de ce ochiul mi-a fost atras tocmai de gazeta aia, care avea pe prima pagină accidentul. Am simțit însă că mi se taie picioarele. Am făcut soldațește stânga-mprejur spre chioșc, fiindcă, din inerție, apucasem să trec de el. În secunda următoare, văzând titlul mare și poza ei am înțeles că Sonia mea nu mai era. Viața ei fusese curmată de un accident. A fost clipa în care orașul a încremenit. Sunetele au dispărut. Oamenii nu se mai mișcau. Negura învăluia totul, lovindu-se parcă de caldarâm și ricosand din el. Timpul decedase subit. Nu era durere, și totusi simteam că fiecare fibră a corpului meu fusese cuprinsă de o otrava dureroasă, care aștepta numai o comandă mentală ca să-mi sfâșie întreaga ființă. Comanda mentală încă nu fusese data; încă levitam între dezastru și nălucire. Mergeam fără țintă printr-un vetust Mohenjo Daro, un oraș prăfuit al morților. Am ajuns cumva la gară, pe peron. Trenuri plecau, trenuri veneau și oamenii grăbiți nu erau niciodată aceiași. Totuși, pentru mine aveau un nume simplu: ceilalți. Pe planeta asta existasem doar eu, Sonia și ceilalți. Era extrem de frumoasă sau, cel putin, așa o văd în amintirile mele despre ea. Nu știu și nu am cum să știu dacă se sinucisese, dacă fusese un accident sau dacă nu cumva fusese o crimă camuflată. Stiam doar că ea, Sonia, nu mai era. Așa va fi fost, poate, și cu Adam, în cea dintâi dimineață de dupa izgonirea din rai. Nu m-am simtit niciodată atât de gol. Am haine pe mine, dar asta nu mă mai ajută la nimic acum. Priveam fără țintă spre peretele pe care era agățat toporul cu care le ucisesem pe Aleona și pe Lizaveta Ivanovna. Nu mai știam de ce o făcusem și nici nu mai percepeam vreo vină pentru asta. Si atunci, dintr-un impuls, am început să-i scriu amicului meu, Feodor Mihailovici: “Draga Feodea, Era extrem de frumoasă sau, cel puțin, așa o văd în amintirile mele despre ea. Avea cu siguranță ochi superbi și știu asta fiindcă nu era numai părerea mea. Ochii ei ascundeau, în spatele unei angelice sfieli, o diavolească poftă de a devora noi senzații….” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate