Am vazut astazi narcise. Galbene, stralucitoare, parfumate amintiri din anii trecuti au inceput sa ma gadile pe dinauntru. Contrastul dintre buchetul imens si rosul scaunului de metrou. Trista soarta pentru gesturi de dragoste atat de fumoase.
Fata e trista si obosita, se vede ca ar plange daca ar fi singura sau daca ar putea. Cu gesturi mangaietoare aseaza buchetul pe scaunul gol de langa ea, cu grija, sa nu se indoaie vreo petala- un ultim gest de tandrete inainte de a cobora.
Priviri uimite insotesc zambetul ei stramb. Nu mai stau sa ascult comentariile celor cativa oameni,cobor si eu, cu grija sa nu o scap din ochi. Ea merge cu capul in pamant, din cand in cand isi trece mana peste ochi, dar merge inainte. Nu plange. Nu zambeste. Merge ca un automat, fara sa ridice privirea. La un moment dat trece pe langa un caine care da din coada. Ridica un pic privirea, face o jumatate de gest de mangaiere catre caine dupa care o aud spunand: “ ce rost mai are?”
Ea pleaca mai departe, iar eu raman pe loc, si simt ca mi se ridica un nod in gat. Chiar asa : ce rost mai are?