Dincolo de cele șapte păduri cu trunchiuri răsucite, unele în căutarea altora, cu hățișuri în care se încurcă vântul și gândul și unde ochii căprioarelor se oglindesc în roua de pe firul ierbii, dincolo de cele șapte câmpii acoperite cu dansul spicelor tăcute, pe sub care se grăbesc șoriceii să-și sporească tăinuita comoară subpământeană și prin care saltă iepuri mătăsoși și păsări cântând cerului, dincolo de cei șapte munți fumegând, încărcați cu arbori mai groși decât ursul pe care-l ascund și cu izvoare mai luminoase ca soarele pe care-l caută printre frunze, dincolo de cele șapte mări întinse, în care înoată vânjoși pești pătați cu sclipirile tuturor culorilor din cer și de pe pământ și-n care alge catifelate își aruncă brațele în lături, într-un palat ferecat și ascuns ochiului într-o vale adâncă se tânguia o fată crescută de mama natură.
Frumusețea ei era un pic încețoșată de suferință și mult sporită de speranță. Părul, de culoarea mărului dulce și plin, îi cădea cârcei peste umerii rotunjiți sub rochia-i argintie și peste obrajii ce se aprindeau la cine știe ce gând fugar. Ochii, ehei, ochii erau uneori ape limpezi deasupra cărora se ridicau trestiile sprâncenelor, alteori vârtejuri tulburi peste care se aplecau sălciile plângătoare ale genelor, dar de cele mai multe ori se citea în ei forța triumfătoare a vieții, privirea necăutând nimic, ci doar răspândindu-se darnică peste tot în jur. Degetele lungi și tremurătoare se înfiorau la orice întâlnire cu pliurile rochiei, cu brațele scaunelor, cu învelitoarea moale a cărților sau cu orice altceva care avea bucuria să fie atins de trecerea în pași de dans a fetei. Iar dansul ei se răsucea pe glezne subțiri, vârful degetelor sfioase de la picioare părăsind mereu pământul, iar degetele palmelor de-abia deschise căutând fără încetare cerul.
Încăperile castelului largi și răcoroase erau, însă pe-acolo pe unde își preumbla pașii Doréa, căci acesta-i era numele, deși puțini îl rostiseră, toate lucrurile se aprindeau și răspândeau lumină și umbre. Dansul ei urma melodii uneori tăcute, alteori susurate, deseori glasul își ridica tăria gravă și limpede spre bolțile înalte și neclare. Sfioasă sau dezlănțuită, Doréa simțea tot timpul o prezență nelămurită, chiar dacă în jur nu era suflet de care să se ferească sau căruia să-i aducă darul brațelor sale.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Și-atunci nebuna întrebare
mi-a sărutat privirile nebune,
așa cum se sărută-n mare
sirenele cu buzele nebunei lune.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Din cărțile ei aflase nenumărate lucruri, iar gândul călătorea mereu și mereu pe tărâmuri ce i se arătau atunci când privirea rămânea ațintită în depărtare sau când sărea repejor pe lucrurile din jur. Pe o coală îngălbenită de trecerea gâzelor și a clipelor zări imaginea, din spate, a unui tânăr smerit în fața unui moșneag senin și zâmbind și-și închipui ochii întrebători, buzele întredeschise și nările fremătânde ale flăcăului. Oare care era întrebarea ce-i modela trăsăturile chipului? Oare care era răspunsul bătrânului înțelept?
Poate că după frământări și nesomn flăcăul se arătase moșneagului și, cu nepotolită patimă, rostise:
- Iartă-mi îndrăzneala, dar pleoapele nu mi se mai întâlnesc și inima îmi aleargă prin vene fără o clipită de răgaz, gândul mă roade și nu mai pot sta locului, iar tot ce-mi cade în mână degrabă cade la pământ și nimic nu mai sunt în stare să fac!
- Trage-ți răsuflarea și șezi aicea lângă mine și ochii odihnește-i în zare ș-apoi spune-mi care-i pricina neodihnii tale.
Tânărul se așază ușor și ezitând, cu gândul în altă parte, suspină și tot privind fără țintă se liniștește puțin câte puțin și, parcă aducându-și aminte de bătrân, se întoarce către acesta:
- Necazul e mare, căci nu știu care mi-e rostul pe lumea asta mare și întinsă, nici printre semenii ce pe lângă mine își trec viața. Când dau să fac ceva, așa ca o umbră îmi trece gândul acesta și mă poticnesc și rămân năuc, asemenea bufniței pe creangă sau iepurelui în lumina felinarului. Și stau jos și mă trece un gol nesfârșit parcă prin pieptul ce uită să mai răsufle ș-apoi o dată oftez, trezindu-mă fără să mă liniștesc.
- Vorba oamenilor e bună și odihnește, așa și urechea lor se pleacă asemenea unei mângâieri.
- Oamenii, moșnege, sunt așa cum îi știi și dumitale. Nu spun ce-i adevărat pentru ei, iar dacă vor s-o facă se lovesc de neputința cuvântului. Iar de ascultat, înțeleg tot ce-i doare pe ei și sfaturile parcă pentru sine le dau. Eu vreau să aflu adevărul meu, ce-i bine și ce-i rău și ce să fac în cutărică întâmplare și cu orișicare lucru! Vreau să știu dacă ce fac e bun și contează sau e rău și-o să fie uitat! Asta și-astalaltă au vreun rost, ori mă târâi ca melcul spre o țintă de neajuns sau ca peștele pe uscat și locul meu e în altă parte?
- Adevărul tău așa mi se-arată: poți face bine sau rău, le poți încurca ori limpezi, iară locul și oamenii stau tot în puterea ta de a le găsi rostul.
Un ecou îndepărtat o făcu pe Doréa să tresară și să se grăbească spre fereastra prin care pătrundea nebănuita tulburare. Primul gând fu acela că vreun alt flăcău pornise în căutarea unui vis, crezând-o pe ea zadarnic acel vis, cum se întâmplase cu toți cei ce în fața castelului îi asediaseră inima. Orișicum, ruperea liniștii o învioră și își sprijini bărbia în palme, așteptând ivirea rătăcitorului. Nerăbdătoare fiind, dar fără a se aștepta la cine știe ce Făt Frumos, nu băgă în seamă vuietul ce se stingea de ziduri, însă după o vreme sunetul îi prinse atenția.
Părea un tropot de cal, apoi își dădu cu seama că nu creștea în tărie, iar ce cal ar fi tropotit pe loc, fără să se apropie? Se gândi că-i un animal sălbatic prins în vreo capcană și inima-i fu încolțită, crezu că-i pasăre rănită, furtună-ndepărtată, stâncă surpându-se ori cine știe ce vietate nemaivăzută și rătăcită în lume străină. În cele din urmă osteneala o birui și ațipi cu tâmpla pe brațul cald și cu luna rece pe frunte. Iar vântul care-i răsfira părul în șuvițe străvezii i-aduse în mișcarea ochilor sub pleoape un vis ca o dorință nedefinită.
Castelul tot era din nori și ea pe nori pășea și-n nori se înveșmânta, iar ferestrele mari erau cascade limpezi ce cădeau fără spumă sau zgomot și care lăsau să se ghicească în afara lor frumuseți nicicând văzute. Întinse mâna și atinse fereastra, în vârful degetelor simți viață, mișcare, trecere, apoi palma îi trecu dincolo și o căldură o înveli ca o mănușă. Pe măsură ce trecea – un picior, cealaltă mână, chipul, trupu-ntreg – fu despuiată și învelită-n căldură și nici o sfiiciune n-o cuprindea, iarba moale, pădurea, vietățile, cerul o înveșmântau ca o îmbrățișare. Și inima i se umplu de căldură și liniște și nu mai știu dacă îmbrățișarea venea dinlăuntru ori din afară. Toate erau așa cum le știa, dar parcă acum le vedea prima oară și totul pulsa în pasul ei.
Simți pulsul cum se strânge în tâmplă, iar când deschise ochii parcă-i închise. Soarele răsărea, iar brațul pe care-și rezemase capul răsuna mut în ureche, parcă inima se mutase acolo. Vuietul se auzea încă și pentru prima oară i se păru că-i cântec. Ascultând, părerea i se preschimbă în certitudine, dar această siguranță nu o liniști, ci mai tare îi stârni tulburarea. Fără să stea pe gânduri coborî în fugă scările spiralate, vârtejul treptelor o ameți olecuță, trase zăvorul de la poarta mare, se uimi în trecere cum de era ivărul pe dinlăuntru și nu pe dinafară, și păși nesigură.
Văzuse de nenumărate ori pârâul, florile, copacii și animalele ce se adăpau, sprijinite drept pe picioarele din față - de teamă să nu cadă în apă – ori îngenuncheate cu recunoștință în fața licorii ce le ostoia focul, dar le văzuse de sus, din castel, i se păruse că toate acestea erau acolo jos, în înălțimi de neatins. Însă acum nu erau nici jos, nici sus, ci împrejur, era în mijlocul lor. O cărăruie, bătută de animale poate, se pierdea printre copaci, iar Doréa o urmă, pierzându-se și ea. Cântecul se apropia, ea grăbi pasul, merse poate un ceas, poate nouă și deodată răsuflarea i se tăie.
Un flăcău ședea pe o piatră, razele soarelui cădeau drepte prin frunziș, drept peste chipul lui. Ca o daltă era lumina, scoțându-l la iveală din încețoșarea pădurii. Simți totul aplecându-se peste el, și ea se lăsă ca o aripă peste cântecul pe care Þófer, băiatul pădurii, îl glăsuia.
- - - - - - - - - - - - - - - - -
Ș-apoi frumoasa-nfățișare
ca un răspuns începe să răsune,
așa cum doar frumosul soare
pe cer răsare și apune.
- - - - - - - - - - - - - - - - - -
Pe el îl ridică iarba, pe ea o împinseră ușor crengile, pârâul li se așternu cărare sub pași, fluturii le făcură vânt unul spre altul cu bătaia de aripi. Visul luă trup, iar trupul se pierdu. Fără cuvinte, doar vocile lor cântând, săruturi ca un tril și-mbrățișări ca dansuri. Pe unde ei n-au fost împreună, nici lume nu există, ce ei n-au privit, lumina pe veci nu va dezvălui.Tot ce-i acum și tot ce poate fi le-a trecut lor prin gând și prin privire, cerul și pământul s-au întâlnit și se află împreună între brațele Doréei și-ale lui Þófer, cântărețul pădurii. Poate că s-au risipit în locurile prin care au umblat, poate s-au înălțat în nori sau poate că se-mbrățișează încă sub pământ, nimeni nu știe, dar toți și toate stau mărturie pentru dragostea lor.
Eu am crescut avându-i părinți, căci mi-au șoptit povestea lor copacii în care mă cățăram și iarba care se mlădia în urechea-mi plecată, apa ce-o beam îmi gâlgâia pe gât povestea lor, tot așa piatra pe care odihneam și pârâul care mereu pleca, val cu val lăsându-mi cuvintele. Și-atunci am zburat cu vulturii, am gonit cu lupii și am înotat cu peștii ca să vin aici, peste șapte mări, peste șapte munți, peste șapte câmpii și peste șapte păduri, să găsesc tărâmul unde povestea nu-i aflată și să v-o dăruiesc ca pe o comoară neprețuită: s-o spuneți mai departe și așa veți trăi mereu mai bogați.