Fantezie! Adică stafii de visuri care ăți amăgesc existența. Așa am murit eu. Am cunoscut-o într-o seară când făceam același lucru de ani de zile. Nu mi-a zâmbit, nu m-a privit, nimic... nimic. Eu așteptam pe bancă răsăritul... ca în fiecare noapte cu lună plină. Ochii ei negri, mici mă purtau pe meleaguri asiatice. Asfințitul mai sforăia din când în când cu câte o briză. Nu vroiam decât să îmi zâmbească, să mă privească. Asta doream de la orice femeie. Să mă iubească, să tânjească după alinarea și mângâierea mea. Eram învățat să fiu ridicat pe piedestaluri de marmură de unde cuvântul meu să călăuzească neamuri spre viața eternă. Nu vroiam sex, această desfrânare a ființei umane... de fapt cel mai de preț cadou: orgasmul. Singura clipă supremă de fericire, de nebunie totală, în care ființa umană, în aparența ei boală, o venerează, e clipa orgasmului... Nu vreau să povestec despre rolul curvelor în regimentul ăsta de oase, despre rolul nebunilor care văd adevărul și știu răspunsurile la care noi nici măcar nu am inventat întrebările. Nu mai vreau să vorbesc despre nimic. De azi învăț să tac.

Ochii negri m-au urmărit ani de zile, ochii aceia pe care i-am admirat doar pentru o clipă, o clipă în care am visat toată galaxia. Viața m-a învățat că orice se aprinde repede se stinge la fel. Aruncă puțin gaz sau benzină pe jos și dă-i foc. Se va aprinde brusc, va arde puternic și după câteva secunde se va stinge. Cu ce ai rămas după? Poate cu regretul că nu a durat mai mult. Ia un lemn, chinuite să îl aprinzi și te vei ruga de el să se stingă. Căldura pe care o degajă îți va încălzi inima și creierul atrofiat de spaime și temeri. Dragostea e precum lemnul. Dar ce e dragostea fără respect. Peste ani, singurul lucru ce va rămâne între doi oameni e respectul.

M-am întors într-o seară pe aceeași bancă albastră așteptând răsăritul într-o noapte cu lună plină. Se plimbau îndrăgostiții șoptindu-și vorbe dulci. Eu beam sucul meu ieftin și așteptam... regretam că am uitat parcul. Visurile mele nu mai aveau rost, nu aveam cu cine să le împart. Câmpul era gol. Corabia mă mai aștepta încă o secundă. În acea secundă trebuia să iubesc. Vâsleam spre o epopee ștrangulată de rimă, spre un vals șchiop mutilat de hop-hoperi vestici, spre un val ud, timid, oprit într-o salină antică... ce a început să plângă. Marinarii erau adunați pe punte unde luau masa ca în fiecare după-amiază. Eu citeam foi prăfuite cu mucegaiuri. Eu râdeam. Furtuna îmi chema leșul în mormânt lângă soția mea și fiul meu învă-ase să spună „tata”. Imi negam existența. Credeam că totul nu e decât o utopie care te face albastru precum marea, aprins ca soarele, firav ca florile și totuși doar un animal ce instinctual învață să trăiască. Azi, când am învățat să tac devenisem unul dintre ceilalți. Întrebările mele rau răspunsuri pentru strămoșii mei. Filozofiile mele erau de tancioc. Puteam să le vând cu trei la zece la mii dar poporul devenise acrit de tot ce înseamnă cultură. Pentru cine ar fi trebuit eu să scriu. Pentru mine?! E greu să scriu pentru mine... e greu să fiu eu înțeles de mine. Am cerșit cunoașterea unor epitafuri arse pe rug. Tăcerea m-a urmat. Nopțile ardeam căldura soarelui. Dimineața rămânea o ezitare. Asfințitul, părăsirea. Nu mai serbam de mult despărțirea. Era timpul să îmi aduc aminte. Acum alergam în timp. Eram un gând care călătorea în timp. Pentru câteva zile am reușit să țin timpul în loc. Nu mai exista secunda care bate, nu mai exista un trecut sau viitor... într-adevăr reușisem să descopăr ce înseamnă prezentul. Prezentul era fantastic, era fantezia pe care mi-o mai puteam dori înainte de moarte. Mă învârteam în jurul pământului fără să țin cont de detaliile care îl fac să se miște, de mușuroaiele de instinctualități care se învârt dintr-o parte în alta. Eram gândul meu. Fusul orar mi-era prieten de nădejde, poate chiar tată. Orfan am fost dar nu am să mor orfan. Eram pregătit de botez. Valurile înstâncite mă sărută pe frunte, galaxia în plină putrefacție îmi închise ochii obosoți de atâta uimire, mucegaiul nopții îmi cufundă trupul stingher de lume. „Tată!” „Da, fiule... în sfârșit panglica timpului te-a îmbrăcat în voal de sărbătoare. Mireasa gândului îți îmbrățișează eșecul...”

Începu să fulgere, ploaia mă făcu să tresalt. Mi-am adunat lucrurile și-am coborât în camera mea de sub punte. Această corabie a fost botezată la plecare. Purta un nume antic, rătăcit probabil în nopțile războaielor din Egipt. Andora era numele ce-mi răsuna puternic în minte. Andora, brațele tale tinere își mai aduc aminte acele nopți. Nu vreau răspuns. Vreau să îmi dai locul tău. Să respir și eu valuri, să simt și eu frica de foc și de tun, să plutesc spre cer dintr-un alt cer, să devin un punct de lemn într-un albastru ferecat de orizontui. Îți aud revolta în cârma ce se târâște prin mare. Nu vreau decât să zbor în timp. Tu prietenă antică, rupe diferentța de fus orar și dă-mi pace să mă întorc și-apoi oprește timpul când îmi strângeam îngerațul în brațe. Nu auzi... ești doar o pădure umilită de om, abandonată într-o plutitoare ce zbiară a verde, a întoarcere acasă.

Miros nisipul, mă arde nisipul acesta amar. Clepsidrele au ămbătrânit și s-au hotărât să tacă. Eu devenisem de mult o clepsidră. O bucată de sticlă arsă în foc, o marionetă pentru stafiile lumii interlope, o grămadă de fiare ce scârțâia când își aducea aminte că inima ei mai trebuie să bată. Nisipul acesta ămi vorbea. Visul meu era poate real. Cocoțat pe o ramură a unui pom cercetam deșertul acesta de oase, unde eu și echipajul ne hotărâsem să stăm câteva zile. Seara am mers să beau o bere. Pe străzile acestui oraș pe care nu reușisem niciodată să îl pronunț era zi de sărbătoare. Într-un bar era lume multă, muzică tradițională chinezească și... ochii negri. Era ea. Copilul ce mă făcuse să cred că pot spera să trăiesc. Alina ajunsese în acest sat cu câteva luni în urmă. Se căsătorise cu un băștinaș. Am stat toată noaptea de vorbă. Soțul ei era plecat în State cu treburi familiale. M-a dus la palatul ei... și într-adevăr era... Era fără îndoială un deja-vu dar acum eram prea bătrân să mai cred în tâmpenii. Și nici măcar nu mai era marți și oricum aruncasem de mult tricoul. Ea e măritată. O mie de motive care m-au făcut să stau cuminte și liniștit și să mă bucur de masa copioasă ce mi se oferise. M-a convins să mai rămân câteva zile să îl aștept și pe soțul ei, să îl cunosc. Am rămas. În săptămâna aceea am vizitat toată regiunea. Iar apoi l-am cunoscut și pe soțul ei. Ne-am împrietenit repede. M-a ajutat să îmi repar corabia, care avea unele fisuri. Eu știam de ele de când am ajuns, dar lipsa de bani m-a făcut să le ignor pentru o vreme. Nu era ceva ce m-ar fi făcut să mă întorc din drum. Echipajul meu a fost încântat. Locul era extraordinar. Așa că vestea că mai stăm încă vreo lună a venit bine. Oricum la noi era deja toamnă și nu cred că vreunul ar fi vrut să rateze această aventură. Am rămas o lună, am rămas două. Soțul alinei era mai tot timpul plecat...

Totul a început ca o joacă. Eram doi copii care redescoperiseră inocența. Râdeam, ne țineam în brațe, ne jucam, făceam castele din nisip. La cei 35 de ani ai ei părea o adolescentă timidă, căreia îi place un băiețel, un băiețel cu părul creț, cu opchii albaștri și cu gropițe în obraji. Ne-am luat de mână și am alergat. Cu fiecare pas prindeam curcubeul în palme. Sărutul a fost tot joacă. Rătăcit printre valuri și soare înfierbântat gândul îmi era la soția mea la copilul meu. Ceea ce făceam nu era bine. Mă gândeam la soțul ei care mi-a acordat atâta atenție și încredere, iar eu... eu eram tot un adolescent... Trecusem prin prea multe veri. Atâta păr alb. 62 de ani și iubeam ca în prima zi... fiecare respirație, fiecare scâncet, fiecare rază de soare. Nu aveam să mă opresc... măcar o seară să mai fiu și eu om, să simt precum simt ei... devenisem o unealtă de scris ce se tocește cu fiecare foaie scrisă. Eram o enciclopedie de rateuri și blesteme. Azi vroiam să fiu iar om. Marea ne-a alăptat la sânu-i cu pasiune nebună, luna ne-a împăturit în miresme de stele... restul... eram beat de om ca să mai fi simțit ceva. A doua zi am plecat... Nici adio, nici mă întorc. Nu vroiam să o mai văd vreodată. Era doar o felină ce și-a ademenit prada în plasă și apoi a sfâșiat-o, lăsându-i doar gândul... tortura supremă. Reînviasem. Știam că încă mai pot iubi. Îmi vroiam copilul înapoi, îmi vroiam soția înapoi, soția care m-a iubit. Am străbătut orizonturile întregi și ne-am oprit pe coastele Australiei.

Aici se termina călătoria mea. Corabia lui Mihai o voi scufunda la țărm și voi ridica deasupra-i un steag românesc, pe care voi grava numele soției și a copilului meu. Era o zi de luni. Erau trei săptămâni de când am plecat de lângă Alina. De data aceasta eu eram cel care pleca. Ziua de luni era ziua în care m-am născut eu. Prea mulți ani, prea multe amintiri. În satul acesta unde am ancorat câteva familii încercau să trăiască din puținul pe care îl aveau. Se ocupau în special de pescărit. Același lucru am început și eu să fac. Banii erau pe sfârșite și aveam de gând să îmi fac un rost aici. Puteam scrie liniștit. Nu aveam nevoie de nimic. Liniștea era singurul lucru care mă ținea treaz. Au trecut anii fără să îmi dau seama. Aproape șase ani de când bătătoream nisipul din fața colibei mele. Eram prietenul tuturor. Ei mă ajutau cu mâncarea, eu le riecitam în fiecare seară poezii și le povesteam, era singurul lucru pe care știam să îl fac pentru că la pescuit nu a mers sub nici o formă. Îmi deschisesem o bibliotecă, de unde ei, localnicii, ăși împrumutau cărți. Dar erau foarte puțini. În special copii. Devenisem și învățător la școala pe care tot eu am deschis-o.

Într-o dimineață de luni am întârziat... am stat seara la lectură prea mult. Pe scările bibliotecii mă aștepta o fetiță. Avea ochii albaștri, părul negru și creț... Nu era din sat. Credeam că e în vizită cu părinții. Așa că am întrebat-o în engleză pe cine așteaptă. A dat din cap, nu înțelegea nimic din ce spuneam. Nu vedeam pe nimeni în jur. Era singură. Deschid ușa de la bibliotecă și îi fac semn să intre... ea face semn că nu. Intru și mă întorc cu o napolitană. O primește. „Te place!” un glas familiar se auzi în spatele meu. Era Alina. Neschimbată. „Tu?” „Cât credeai că ai să te ascunzi?” „Ea?” „O cheamă Roxana și este fica ta...” Mă uitam în gol... același deja-vu. În momentele acelea viața mea nu era decât un complex de coincidențe. Iubire și copil. Copil și iubire și într-un final moarte. Aceeași moarte subită. Amândoi au murit sfâșiați de rechini într-o zi de luni, când se bucurau de razele soarelui și de apa caldă a mării.

Îmbătrânisem, părul alb și lung pica pe umerii lăsați de truda acestor blesteme. În țara unde m-au vrăjit ochii negri, acasă, era marți.

Corabia era scufundată. Pe ea stăteau gravate acum patru nume... un destin uitat... gândul meu a început să călătorească din nou... când eram mai tânăr vroiam o zi de luni în care să pot opri clipa în loc și să prind orizonturile și trecutul din urmă. Vroiam să nu fi cunoscut ce e iubirea, vroiam să nu fi cunoscut-o pe Anca, pe Alina... vroiam să fi fost singur, toată această confuzie acum în pragul morții mă îngreuna și mai mult și parcă nu puteam să mor...

Gândurile mele s-au adunat în curcubee de lacrimi și au început să străbată galaxiile până la facerile lumii, acolo unde destinul fiecăruia e scris cu litere de aur în alfabete indescifrabile omenirii. Am vrut să văd unde mi s-a născut sufletul și să îl rog să nu îmi lase iubirile să moară. Dar... omul nu e destul de vrednic să depășească bariera eternă a nemuririi și a divinității. M-am împotmolit exact în viața mea. Viața pe care eu mi-am clădit-o singur, așa cum mi-am dorit, așa cum am sperat să fie și așa a fost.

Încă o noapte cu lună plină, aceeași bancă din parc, sunt tânăr, viața mă așteaptă din nou să iubesc... Eu aștept răsăritul. Sufletul meu s-a nascut înainte să existe ordine între suflete, sufletul meu a fugit și s-a ascuns între suflete și de atunci se naște și moare cu fiecare vers ce îl scrie acest poet, acest poet care crede că va mai iubi, de fapt care crede că va iubi până la capăt. Un râs isteric mi se afișează pe față. Râd, râd... râd de mine că nu am învățat să mor și eu o dată. Dar...

Zi de marți....

Și într-o zi de marți am murit.

E duminică, mâine va fi luni și într-un final acel marți care mă așteaptă să
mor... pentru sufletul meu voi mai muri încă o dată. Am să încerc să îmi promit că nu o voi mai cunoaște pe Anca sau pe Alina. Am 23 de ani, învăț să iubesc, să tac, să devin om, să devin geniu, să devin un suflet care să își găsească liniștea. Nu sunt născut dintr-o floare albastră, nu am sânge de zeu ce se scurge printre vene, nu am gânduri obscene decât noaptea când dorm, nu am vise erotice decât atunci când visez, nu am săruturi pentru rateuri de gânduri... Această lume care nu are nimic de înțeles și totuși e totul... e lumea ce eu generic am numit-o cândva „inoni” și apoi numele meu a devenit „inoni”. Inoni a început să învețe cum e să moară afară murind în suflet, să trăiesc înăuntru trăind după un suflet, urmându-i calea presărată de iubire, învățând a iubi, dar rănind din teama de a fi iubit și de a iubi. Un complex între da și nu, între contrariile unor vieți și morți adunate în același butoi... numit generic... NIMIC... un nimic din care venim noi, un nimic din care ne ridicăm și unde coborâm, un nimic din care s-a creeat tot ce exista, atunci la facerile lumii când s-au împărțit locurile de îngeri pentru suflete, acolo... unde mor îngerii când se nasc, acolo am învățat să cred, scriind nimic să cred.

Zi de marți....

Și într-o zi de marți am murit.




BLESTEM DE MARTI.... cap I al romanului
"Diferență de FUS orar"

Blestem de Marți - prima parte
Blestem de Marți - a doua parte
Blestem de Marți - ultima parte