... iată-mă așa, ca o poveste…

- Ah, povestea mea dragă, vino lângă brațul meu stâng și cruță-mi neîndemânarea nestatornică… Ce zici, punem cerul sus sau jos?
- Hmm, nu știu ce să spun… Dar dacă l-am pune în față? Și să fie albastru, știi că e culoarea mea preferată.
- Bine; iar în colțuri niște norișori pufoși, pentru când te obosește mersul pe jos.
- Sună bine… Atunci, pământul vine în spate. Întoarce-te…
- Mai degrabă aș pune aici un ocean în care plutește un rechin…
- … cu burta în sus…
- Ha, ha… Foarrrrte hazliu, n-am ce zice. Unde eram? Ah, da... Un rechin cu gura deschisă uite-așa: chaaaaaaaa!!
- Vai, ce m-ai speriat... Vezi că ai un scafandru printre dinți...
- Aa, da?! Ștai șă-l școt... E mai bine acum?
- Da, acum parcă ne putem înțelege. Deci nu! EU vreau pământul în spate și oceanul sus, să simt că îmi cade în cap. Putem păstra rechinul dar... FÃRÃ scafandru!
- Stai să notez pe piatra asta... le-gea a XI-a a re-la-tivi-tății: “Re-chinii nu mă-nâncă sca-fan-dri”… Punct.
- Păi ai pus trei.(?!)
- Aia e vorbirea. Scrisul e până aici. Vezi?
- Da, oK.
- Mai bine fără chei.
- Ba mai bine cu chei. Că altfel se plimbă toată lumea pe aici fără invitație.
- Atunci ne trebui și o poartă, nu?