Lupșa
Seria „ Povești pentru Delia „


- Tată, spune-mi o poveste adevărată !
- Delioara, poveștile, d’aia sunt povești, întâmplările sunt ....inventate…
- Ba nu, eu vreau o poveste adevărată de când erai tu mic.
- Să-ți spun povestea cu „Ochi de jar” ?
- Daa !
- Sau despre cățelușa Lupșa.
- Da, daa, p-asta o vreau !
Într-o zi de vară ca acum, cu mulți ani în urmă, tu nici nu te născuseși, mi s-a făcut dor de acasă. Pe vremea aia, acasă, era la mamaia Aurelia în Muscel.
- Adică la mamaia mea ?
- Te rog nu mă întrerupe !
Și cum îți spuneam, mamaia Aurelia mi-a ieșit înainte foarte abătută.
- S-a întâmplat ceva ? am întrebat-o.
- Nimic, nimic și-a tăcut.
Eram îngrijorat, n-o văzusem de mult așa tristă. Am intrat în bucătărie și nu știam ce să zic. Mamaia a pus tuciul pe plită c- așa îmi plăcea mie, să fiarbă laptele în el după ce răsturna mămăliga. Limbi de foc șerpuiau pe tavanul camerei iar ea, parcă se liniștise. Îi povesteam pe unde am fost, ce-am văzut, cu ce oameni am stat de vorbă. Când și când, mă întrerupea.
- Lasă poveștile, mănâncă. Laptele de capră e așa bun !
- Pe-aici a mai fost cineva ? am întrebat-o într-un târziu văzând că tot abătută rămăsese.
- Nimeni ! Și-a oftat de credeam că și-a rupt ceva.
Atâta timp singură !
- Mamă, vrei să rămân cu matale ?
- A dat din cap că nu.
- Am să-ți aduc un câine, am strigat bucurându-mă pentru gândul ce-mi venise. O să-l dresez, n-o să-l mai otrăvească nimeni, i-am promis la plecare.
- Abia am grijă de mine, ce să-i dau să mănânce? mi-a răspuns mâhnită și m-a petrecut până sub coastă.
Pe vremea aia, vara, copiii urcau sus la munte la cules de zmeură și ciuperci. Rămâneau pe coclauri cu săptămânile că nu era chip să te-ntorci acasă de la așa depărtare. Să ne adăpostim de furtună, săpam colibe în malurile de sub stânci și uneori, dacă nu se oprea ploaia, rămâneam și noaptea acolo.
Prins cu treaba zilnică, uitasem de promisiunea făcută mamei.
Într-un amurg , în timp ce alții coborâseră în sat să doarmă, nu știu ce mi-a venit, am rămas mai în urmă. Fusese o ploaie năpraznică, puhoaiele săpaseră adânc în maluri, dar pădurea vuia de cântecul a fel de fel de păsări. Se luau la întrecere, se strigau pe nume, se certau.
Mai târziu, când și licuricii au început să-și plimbe luminițele prin iarba înaltă, nu-mi venea să mai plec. Cum străbăteam poiana peste care se lăsa umbra brazilor, o dihanie mi-a tăiat calea. Era atât de stranie, ochii îi luceau așa de puternic în noapte, că am rămas țintuit. Voiam să strig, da cine să mă audă în creierul muntelui ? La orice mișcare a mea, namila rânjea îngrozitor.
Când stam locului, sărea într-o bulboană, se cățăra pe un mal și da târcoale la buștenii prăvăliți sau își îndrepta luminițele arzătoare spre mine.
Greu mi-am venit în fire! Mi-am dat seama că namila era de fapt un câine lup uriaș.
- Dacă ar avea și mama unul la fel, îmi spuneam privindu-l cu teamă și totodată cu admirație.
Mi se făcuse frig și înțepenisem de atâta nemișcare. Tocmai voiam să mă fac nevăzut, cînd, nu știu ce s-a întâmplat! Fie că eram în preajma vizuinii, fie din cauza unei pietre care s-a prăvălit, dihania s-a năpustit la pieptul meu.
Pe vremea aia purtam la brâu o bâtă. O cumpărasem c-o vară înainte la târg de Pobreajăn, pentru desenele încrustate pe ea. În cap avea o măciulie cu ținte din stejar. Cum am scos-o și-am lovit, e o poveste întreagă ! Dam ca de spaima morții. Într-un târziu, bietul animal s-a poticnit și s-a pierdut în pădure, lăsând urme de sânge. Deși nu-mi revenisem, m-am luat după el, nici nu știu de ce. Abia făcusem câțiva pași și-am auzit scâncete subțiri și prelungi.
Să fie oare o vulpe ? mă întrebam. Buștenii prăvăliți formaseră dig înalt în calea apelor și-n ei se opriseră crengi, mâl, pietroaie. M-am apropiat cu grijă și-acolo, un fel de mogâldeață, ceva mai mare ca o pisică, se zbătea să scape din împletitura de crengi. Era atât de sperioasă că săreau stropii de apă când tremura. Am băgat-o în pufoaică și ocolind bulboanele, sărind peste pietrele ascuțite, am coborât în sat. La o lampă chioară, am văzut că de fapt era o cățelușă lup. Am săpunit-o zdravăn și-am așezat-o la gura sobei. Curată și uscată, arăta mult mai bine ! ... Scăpată din rebegeală, a început să mă latre și până s-a-nvățat cu mine, a mai trecut ceva timp. De multe ori, în loc să merg cu femeile la pădure, rămâneam să dresez cățelușa. De la o zi la alta îmi plăcea mai mult. Se da peste cap, sărea printr-un cerc de sârmă, mergea în două picioare, și-o învățasem să ...cânte! Loveam o tingire cu un ciocănel și ea mă acompania, hau, hau, haaau...
Apoi într-o zi mohorâtă, când zmeura se trecuse iar ciupercile dispăruseră din cauza uscăciunii, am băgat-o într-o valiză de lemn și-am dus-o acasă. Mamaia în loc să se bucure m-a certat, zicea „Dacă te-ai hotărât, puteai să-mi aduci un câine adevărat nu o șarlă. E o jigodie, nu vezi ?”
Lupșa, că așa o botezasem, se băgase sub pat și n-a fost chip s-o mai scot de-acolo. Se proptea în picioare și mârâia.
- E așa prietenoasă, nu știu ce-a apucat-o ! Înțelege tot, dac-o primeai altfel, nu se-ascundea. Dă-i nițel lapte !
- Bine, bine, a bombănit mama și i-a întins strachina cu zer. Lupșa, foc de mândră, nici nu s-a atins. Mai târziu, când mamaia a vrut să-i ia strachina, a lătrat-o.
- Ai prins glas fetico? ! Va să zică nu-ți place zerul ! Las’ că-ți dă mama niște lapte proaspăt.
Încurajată, Lupșa a lătrat mai tare, semn că a priceput ce vrea mamaia și a grăbit-o cu o lătrătură ascuțită:
- Ce stai, adu-l odată, nu vezi ce foame și sete-mi este ? Până a băgat botul în lapte, a tot făcut gălăgie. Îl lipăia și da din coadă. Apoi, în semn de mulțumire, s-a ridicat în două picioare și-a făcut atâtea plecăciuni că mamaia a început să rîdă când a văzut că mai și joacă.
- De la moartea lui taică-tău, n-am putut să mai râd. Of, Doamne !
- Nu-i așa că e drăguță, am strigat vesel, iar mamaia o mîngîia, cuțu-cuțu, cuțu, cuțu !
În casa dintre dealuri, pentru prima dată după multă vreme, toată lumea a adormit liniștită.
- Gata ?! Mă taaată ...
- Da !
- Spune mai departe !
- Pentru astă seară destul. Noapte bună, Delia …



Nicolae Aurelian Diaconescu