poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-02 | | Înscris în bibliotecă de
Sfântul Sebastian
Lui Federico Garcia Lorca Ironie Heraclit, într-un fragment cules de Themistios, ne spune că naturii îi place să se ascundă. Alberto Savinio crede că acest joc de-a v-ați-ascunselea cu ea însăși este un fenomen de autopudoare. Este vorba, după cum constatăm, de o rațiune etică, căci această pudoare s-a născut din relația dintre om și natură. Și aceasta descoperă aici principala rațiune care a dat naștere ironiei. Enriquet, pescar din Cadaquès, îmi spunea exact același lucru, în limbajul ce-l caracterizează, în ziua când, privind una dintre picturile mele care înfățișa marea, a făcut următoarea remarcă: ’’Seamănă. Dar e mult mai bine pe pânză, căci putem număra valurile’’. Și ironia ar putea începe aici, în această preferință, dacă Enriquet ar fi putut trece de la fizică la metafizică. Ironia, am mai spus-o, este nuditatea: este gimnastul ce se ascunde îndărătul durerii Sfântului Sebastian. Și această durere există și ea pentru că o putem măsura. Răbdare Există o răbdare în felul de a vâsli a lui Enriquet, care ne învață o metodă înțeleaptă de inacțiune; dar există, de asemenea, răbdarea ce este o formă a pasiunii; răbdare umilă în coacerea tablourilor lui Vermeer din Delft; e felul de răbdare pe care îl găsim în coacerea arborilor fructiferi. Și mai există încă o manieră: un raport între inacțiune și pasiune, între mișcarea vâslei lui Enriquet și tușa de penel a lui Van der Meer, și e o manieră elegantă. Vreau să vorbesc despre răbdare în minunata agonie a Sfântului Sebastian. Descrierea figurii Sfântului Sebastian Mi-am dat seama că mă aflam în Italia după scara din marmură albă și neagră. Am urcat. Sus, se afla Sfântul Sebastian legat de un trunchi bătrân de cireș. Picioarele i se sprijineau pe un capitel spart. Cu cât mă uitam mai mult la figura sa, cu atât ea mi se părea mai ciudată. Mi se părea că o știu dintotdeauna și lumina aseptică a dimineții îmi arăta cele mai mici detalii cu o asemenea claritate și cu o asemenea puritate încât ea nu mă putea tulbura. Capul sfântului era format din două părți: una făcută dintr-o materie similară cu aceea a meduzelor, susținută de un foarte fin cerc de nichel; cealaltă parte era alcătuită dintr-o jumătate de figură care îmi amintea de cineva foarte cunoscut; din cerc pornea un suport de ipsos de Paris, extrem de alb, care forma ca un fel de coloană vertebrală a figurii. Toate săgețile aveau indicată pe ele temperatura lor, iar o mică inscripție gravată în oțel spunea: Invitație la coagularea sângelui. În unele părți ale corpului, venele apăreau la suprafața pielii cu albastrul lor intens de furtună din Patinir, descriind curbe de o voluptate dureroasă pe rozul-roșiatic al pielii. Ajuns la umerii sfântului, vedeai urmele direcțiilor brizei, imprimate ca pe o placă sensibilă. Vânturi alizee și contra-alizee Atingându-i genunchii, aerul rar se oprea. Aureola martirului era precum cristalul de stâncă și, în whisky-ul său întărit, înflorea o aspră și sângerândă stea de mare. Pe nisipul acoperit de scoici și de mică, instrumentele exacte ale unei fizici necunoscute își proiectau umbrele explicative, oferindu-și luminii sterilizate, cristalele și aluminiurile lor. Câteva litere desenate de Giorgio Morandi spuneau: Aparate distilate. Aerul mării La fiecare jumătate de minut venea mirosul mării, construit și anatomic ca bucățelele dintr-un crab. Am tras aer în piept. Nu era încă nimic misterios. Parfumul Sfântului Sebastian era doar un pretext pentru o estetică a obiectivității. Am inspirat din nou, și de data asta am închis ochii, nu din misticism, nici ca să-mi văd mai bine eul interior- cum s-ar putea spune platonic-, ci doar pentru senzualitatea fiziologiei pleoapelor mele. Apoi am continuat să citesc încet numele și indicațiile stricte ale aparatelor; fiecare notație era punctul de plecare pentru o întreagă serie de delectări intelectuale și o nouă scară de precizări pentru normalități inedite. Fără vreo altă explicație, aveam intuiția folosirii fiecăruia dintre ele și a bucuriei conținute în fiecare dintre exactitățile lor. Heliometru pentru surdo-muți Unul dintre aparate purta numele: Heliometru pentru surdo-muți. Însuși numele îmi indica legătura lui cu astronomia, dar forma sa o arăta și mai bine. Era un instrument de înaltă poezie fizică format din distanțe și din relații între aceste distanțe: aceste distanțe erau exprimate geometric în anumite părți și aritmetic în altele. În centru, un mecanism indicator simplu servea la măsurarea agoniei sfântului: acest mecanism consta dintr-un mic cadru de ghips gradat, în mijlocul căruia se afla un cheag roșu prins între două cristale ce servea drept barometru sensibil la fiecare nouă rană. În partea superioară a heliometrului, se afla lupa Sfântului Sebastian. Această lupă era concavă, convexă și plată totodată. Pe montura de platină a acestor cristale nete și exacte, erau gravate cuvitele: Invitație la astronomie. Și mai jos, cu litere ce imitau relieful: Sfântă Obiectivitate. Pe o tijă de sticlă numerotată, mai puteai citi: Măsurarea distanțelor aparente dintre valori estetice pure; alături, pe o epubretă foarte fină, era scrisă această indicație subtilă: Distanțe aparente și măsurători aritmetice între valori sensuale pure. Această eprubetă era umplută pe jumătate cu apă de mare. Heliometrul Sfântului Sebastian nu avea nici muzică și nici voce și în anumite părți era orb. Aceste puncte oarbe ale aparatului corespundeau algebrei sale sensibile, puncte destinate să-l concretizeze pe cel mai lipsit de substanță și mai miraculos. Invitație la astronomie Mi-am apropiat ochiul de lupă, produs al unei lente distilări numerice și, totodată, intuitive. Fiecare picătură de apă, un număr. Fiecare picătură de sânge, o geometrie. Am privit. Mai întâi mângâierea pleoapelor mele pe înțeleapta suprafață făcută prin calcul. Apoi am văzut o succesiune de spectacole clare, percepute într-o ordine atât de necesară de măsurări și de proporții, încât fiecare detaliu mi se părea un simplu și euritmic organism arhitectonic. Pe puntea unui pachebot alb, o fată cu sâni mici îi învăța pe marinarii sătui de vântul din sud să danseze black-bottom. Pe alte transatlantice dansatorii de charleston și de blues o vedeau pe Venus în fiecare dimineață în fundul paharelor lor cu gin cocktails, în momentul dinaintea aperitivului. Toate astea nu erau deloc vagi, totul se vedea net, ca printr-o lupă. Când privirile mi se opreau pe un detaliu oarecare, acest detaliu era multiplicat ca într-un prim-plan cinematografic, atingând totodată maximul lui de categorie plastică. Văd jucătoarea de polo în farul nichelat al mașinii Isotta Fraschini. Îmi las curiozitatea să se oprească în ochiul său, care ocupă cea mai mare parte din câmpul vizual. Acest ochi unic, mărit dintr-o dată, devenit el însuși spectacol, este un întreg fund și o întreagă suprafață de ocean, în care navighează toate sugestiile poetice și se stabilizează toate posibilitățile plastice. Fiecare geană este o nouă direcție și o nouă stare de liniște: rimelul onctuos și blând formează, sub mărirea microscopică, sfere precise în care o putem vedea pe Fecioara de la Lourdes sau pictura Natură moartă evanghelică a lui Giogio de Chirico (1926). Și putem citi fragedele litere ale pesmeților: Superior Petit Beurre Biscuiți Și ochii mi se umplu de lacrimi. O săgeată indicatoare și dedesubt: Direcția Chirico; spre limitele unei metafizici. Foarte fina linie de sânge este un mare plan mut al metropolitanului. Nu vreau să-mi continuu investigația până la viața strălucitului leucocit, și până la ramificațiile roșii ce se transformă într-o mică pată, trecând repede, în același timp, prin toate fazele descreșterilor. Vedem din nou ochiul în dimensiunea sa primitivă, în fundul oglinzii concave a farului, ca un organism insolit în care înoată peștii preciși ai reflectărilor în mediul lor lacrimal apos. Înainte de a continua să privesc, m-am oprit din nou la precizările asupra sfântului. Liber de simbolism, Sfântul Sebastian era un fapt prin unica și simpla lui prezență. Numai o asemenea obiectivitate îți permite să urmărești cu calm un sistem stelar. Mi-am continuat vizionarea heliometrică, dându-mi perfect de bine seama că mă aflam în orbita antiartistică și astronomică a actualităților de la Fox. Spectacolele urmează unele după altele, fapte simple motivează noi stări lirice. Fata de la bar pune melodia Dinah la un mic patefon, în timp ce prepară ginul, compus pentru automobiliști, inventatori ai unor subtile jocuri de noroc și de superstiție neagră cu matematicile și motoarele lor. Pe autodromul din Portland, cursa albastrelor Bugatti, văzută din avion, ia o mișcare visătoare de hidroizi ce se scufundă în spirale pe fundul acvariului, cu parașutele lor deschise. Ritmul lui Joséphine Baker, încetinit, coincide cu cea mai pură și lentă creștere a unei flori văzută în accelerarea cinematografică. Briză de cinema, încă o dată. Mănușile albe cu pete negre ale lui Tom Mix, pure ca ultimele îmbrățișări amoroase ale peștilor, cristale și stele de: Marcoussis. Adolphe Menjou, într-o ambianță antitranscedentală, ne dă o nouă dimensiune a smokingului și a naivității (de acum încolo delectabilă numai în cinism). Buster Keaton- iată poezia pură, Paul Valéry!- Evenimente post-mașiniste, Florida, Le Corbusier, Los Angeles. Perfecțiune și euritmie a stilului standardizat, spectacole aseptice antiartistice, lumini concrete, umile, vii, vesele, reconfortante, pentru a le opune artei sublime, delicvescente, amare, putrede. Laborator, clinică. Clinica albă se va refugia în jurul cromolitografiei pure a unui plămân. În geamurile vitrinei, bisturiul cloroformizat doarme întins ca o frumoasă în pădurea adormită în imposibila îmbrățișare a nichelurilor și a ripolinului. Revistele americane ne oferă Girls, Girls, Girls pentru ochi- sub soarele din Antibe-, Man Ray obține portretul clar al unei magnolii, mai eficient pentru carnea noastră decât creațiile tactile ale futuriștilor. Vitrină cu încălțăminte la Grand Hôtel. Manechine. Manechine imobile în fastul electric al vitrinelor, cu senzualitățile lor mecanice neutre și cu articulațiile lor perturbatoare. Manechine vii, de o dulce nerozie, mergând în ritm alternat și în contrasens șolduri-umeri, și strângând în arterele lor noile fiziologii reinventate ale îmbrăcăminții. Putrefacție Cealaltă față a lupei Sfântului Sebastian corespundea putrefacției. Totul, văzut prin ea, era angoasă, obscuritate și tandrețe: tandrețe și prin absența minunată a spiritului și a ’’naturalității’’. Precedat de nu știu ce versuri din Dante am reușit să văd toată lumea putreziciunilor: artiști transcendentali și lacrimogeni, departe de orice claritate, cultivatori ai tuturor gemenilor, necunocători ai exactității dublului decimetru gradat; familiile care cumpără obiecte de artă ca să le așeze pe pian; funcționarul de la lucrările publice; purtătorul de cuvânt; profesorul de psihologie... Nu am vrut să continuu. Subtila mustață a unui funcționar de la ghișeu mă înduioșează. Am simțit în inima mea întreaga sa poezie minunată, franciscană și de o mare delicatețe. Buzele mele surâdeau în ciuda dorinței mele de a plânge. M-am întins pe nisip. Valurile ajungeau până la mine cu zgomotul liniștit de Þigancă adormită de Henri Rousseau. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate