Un cântec fad îmi conduce gândurile, le ordonează către cotloane mai întunecate, mai neștiute, iar pașii îmi urmează șirul lacrimilor. Oprindu-mă în mijlocul unui drum - orișicare drum- îmi plec ochii și gândurile și pașii și întreaga ființă mi-o plec. De ce? Așa vrea Cerul, iar eu, marionetă, m-am supus. Pe asfalt zace, în letargie, zapada artficială. Atât de amară a fost izbucnirea ei nevie încât a trebuit să mă întorc repede cu fața la perete, să mă întorc la o-sută-optzeci-de-grade!
Îmi amintesc apoi că am prins in mâini peretele, și că am țipat la el, l-am zgâriat cu gândurile-mi-cuțite. Mi-am strivit buzele de el, să nu mai grăiesc vreodata nebunie. Mi-am strivit visele de perete și cu sânge din argintiul lor de unicorn am mânjit un poem artficial.