Evadez în surogate, scriu și mi-e greață de degetele mele care aleargă împleticindu-se pe tastele indiferente; mă zbat încet, cu demnitate apoasă.
În cap îmi pare că trăiește un arcaș mic și parșiv, care creează mereu săgeți-gânduri mici și tare ascuțite, ochind apoi țeasta-mi poroasă și trăgând salve rapide, râzând cu răutate, belind ochii înspre tavanul cețos din care-atârnă-n lanțuri colivia cu amintiri, zguduind-o cu bățul analogiilor și nelăsându-mi coșmarurile să doarmă.
Sunt obosit, sunt tare obosit, mă aflu în mijlocul unui câmp ars și-n palme strâng grăunțele carbonizate născute în timp din greșelile de care trecutul, precum un hambar bogat, mi-e plin. Sunt amare, sunt iuți și tari, le ronțăi de mult și măselele-mi sunt de-o vreme gingii sângerânde, mestec mecanic, scuipând roșu și-un pic sărat, înghit, mă cutremur, un gât zdravăn de sticlă pisată ar fi fost mai moale, zob, zdrențe de carne-a minții și celule cenușii chirăind înspăimântate, C2H5-OH-ul trecutului pătrunzând prin neuroni ca glontele prin trupul unui iepure împușcat cu un Kalashnikov, târând după el rămășițe care țiuie, încărcate încă cu microcurenții amintirilor pelin-întunecate.
Zilele își coc răzbunarea, mărunt mestecând din buzele pudrate cu ură, mici și pline de cenușă suflă-n candela Soarelui uns cu mâzgă, ninge cu degete ridicate-n semne obscene, plouă cu bătăi de joc, veselie ce-nroșită-n foc îmi arde măruntaiele, ustură secundele, înțeapă vorbele ce zboară-n jur și pe care urechea-mi le prinde și le morfolește știrb ca pe niște frunze de tutun suflate cu Verde de Paris. Dumnezei și demoni se-ascund în lăstărișul des și negru ce-nconjoară poteca pe care umblu fără tălpi, fără glezne, fără genunchi, cu testicolele șoaptelor născute din trecut țopăind prin stalagmite de gheață ce drumu-mi beat mi-aruncă-n cale. Acum e-o liniște ce urlă, acum urlă o amintire ce tace. Acum e-un vis ce flutură cu aripi ostenite, acum e-un trup fără pene căzând din cerul în flăcări.
Arde cerul imaginației, îngerii cad, se prăbușesc toți și își freacă toate coastele ieșite la iveală, os divin scârțâind gol pe pietrișul ascuțit și spălat de valurile otrăvite ale oceanului de rău ce îl vomit pe dos în fiecare dimineață, pe gât în jos curgând, umplându-mă desfăcându-mă îmbrăcându-mă-n armuri de durere, crize, gemete scurte și blesteme bolborosite-nsângerat.
Fără de sfârșit tresar, și ce-i cu cămașa care mă strânge-n mânecile-i mult prea lungi?