Era o seară tristă și mintea lui bolnavă împletită cu a mea se întorcea la 180 de grade... Vai!... Îți pasă ție?!... Sigur, sigur, cum să nu... Îmi aduc aminte, de cum te-am întâlnit, de felul cum zâmbeai fericită alături de mine, azi ești atât de uitată, prăfuită în memoria cerebelului meu... Vreau să plâng sau, cum ar fi spus Smărăndița..., "Vreau a plânge.". Ce jalnic, femeie... Erai minunată, acum nu ești decât mai minunată ca niciodată cu burtica ta ce crește asemenea pepenului copt la soare... Ai mințit și eu, din păcate, nu te iert și nici nu te uit, uitarea este pentru renegații propriilor destine... Iar fatalismul unor tineri ce trăiesc prin canalele vremii... Aveam un vis, un vis strașnic, părea că tu veneai pe ape întunecate, negre, înveșmântată într-o pânză albă, imaculată... Acum, acum îmi amintesc, de fapt... ieri, ieri erai iubita zilelor mele cenușii... Minți atât de frumos!... Te credeam, încrederea oarbă părea o farfurie zburătoare, erai atât de frumoasă în tricoul țesut al minciunilor tale... M-am săturat de tine!... M-am săturat de acel "tine", de acea zeamă de zâmbete uniform clădite în jurul inimilor calde...Mi-e caldă inima!... Vapori toxici, ușor inhalați în pântecele tău, care tresare ca un dement în starea fobiei de pe urmă... Îmi pasă de "el", de copilul meu ce zace mort în cine știe ce conglomerat de idei... Puritatea are gânduri uneori, dar numai uneori... Ce mediocritate, câtă indulgență... obținută din mâina episcopală a păstorului roman... Cătă ortodoxie bolnavă...